Ceea ce denumim lume (totalitatea fenomenelor care ne înconjoară material și conceptual în prezența percepută a universului pe care-l populăm) poate fi reprodus printr-o serie de simboluri în convenția care alcătuiește ceea ce numim limbaj natural. Limbajul astfel desemnat îndiguiește o realitate paralelă, analogică și proporționată, alcătuită din cuvinte care traduc imagini, gînduri figurative, idei și construcții complexe.
Nu există obiect, ființă, concept ori structură cunoscută căreia să nu-i corespundă un simbol sau o înșiruire. Fîșiile care compun limbajul au diferite calități de tonalitate și se pretează diferitelor forme de comunicare, mergînd de la cea poetică și oprindu-se la una absurd nonfigurativă, în care nu va fi găsită urma nici unui sens. Practic, în această zonă, deoarece nu comunică nimic, limbajul nu-și păstrează decît aparența de limbaj și nu ar trebui să fie considerat ca atare decît printr-un abuz... semantic. O face în eventualitatea că ceea ce este de neînțeles în prezent, ca exprimare a limbilor îngerești, cum le numește Biblia, este cu putință să capete cîndva tîlc și pentru noi, gîndirile lumești. Aproape de extrema absurdului, și-a făcut culcuș, ca o decădere temporară, limbajul științific, purificat nu numai de articularea poetică, dar și de cea prozaică evoluată din cea poetică și necesitînd propriul lexic.
*****
Limbajul poetic are o componentă supranaturală, căci, prin aranjarea cuvintelor și a sugestiilor implicate, dă știre despre lucruri care nu fac parte din banalitatea existenței naturale. În limbajul științific, mesajul este coborît la componentele de bază ale realității, cu descărcare emoțională spre zero și maximă încorsetare, aridă precizie. Morbul frumosului, al creativității, al depășirii metafizice îi sunt necunoscute. Marele gînditor canadian Northrop Frye (în The Great Code) consideră existența unei trinități a modurilor de exprimare, configurînd o decădere în podoaba alegoriei de comunicare biblică: poetic, eroic și demotic (încifrarea prozaică de toate zilele). În raportarea strîmtă la ceea ce cunoaștem (un truc al cognoscibilului este că întotdeauna va fi preferată varianta avînd cele mai multe puncte comune cu ceea ce știam deja), consider că remarca lui Frye este pripită. Limbajul Cărții este ferit de orice clasificare lumească, fiind, așa cum am menționat în primul capitol, diferit de orice similitudine cunoscută, chiar dacă a fost așternut de mîna purtată de obiceiurile omului. Citim Biblia prin puterea procesului omonimic de analogie, ceea ce verifică mecanica descifrării prinse în reguli stricte și prea puține abateri. Fără călăuzirea Duhului Sfînt, este o încercare sortită eșecului, deoarece mesajul va fi prea încărcat poetic ori prea arid științific.
Cînd Moise a ținut să vadă fața lui Dumnezeu, Dumnezeu l-a avertizat: “Fața, însă, nu Mi o poți vedea, căci omul nu poate să Mă vadă și să mai trăiască. Iată un loc lângă Mine; vei sta pe stâncă. Când va trece slava Mea, te voi pune într o cavernă a stâncii și te voi acoperi cu palma Mea în timp ce voi trece. Apoi Îmi voi retrage palma și Mă vei vedea din spate. Fața Mea, însă, nu poate fi văzută.” Prin extensie, nici Cuvîntul Lui nu poate fi văzut, citit, înțeles în toată măreția. Ceea ce duce la următoarea dilemă: cum poți face voia Domnului cînd nu înțelegi pe deplin Cuvîntul Lui? Vorbim aici de o ascultare oarbă (cu riscul de a ne supune în privințe pe care nu le deslușim pe cît am dori) sau este vorba despre o dezvoltare care diferă de la o persoană la alta, o relație personală în funcție de sensibilitatea fiecăruia sau de mila care rostuiește placul Lui? După cum observați, nu este greu să te pierzi în stufărișuri lexicale. Trebuie să ne atîrnăm cu încredere de intuiția generată de apropierea cu noțiunile credinței.
*****
În cartea Biserica lui Isus Hristos a Sfinților din Zilele din Urmă, pastișată după Biblie de autonumitul profet mormon Joseph Smith, Dumnezeu îi spune lui Moise: “Iată, Eu sunt Domnul, Dumnezeul Atotputernic şi Fără de Sfârşit este numele Meu; pentru că Eu sunt fără început al zilelor sau sfârşit al anilor; şi nu este aceasta fără sfârşit? Şi, iată, tu eşti fiul Meu; de aceea, priveşte şi Eu am să-ţi arăt măiestria mâinilor Mele; dar nu toată, pentru că lucrările Mele sunt fără sfârşit şi, de asemenea, cuvintele Mele, pentru că ele niciodată nu se opresc.” În acest punct, nu este simplu de stabilit dacă Biblia este doar o lucrare parțială a Lucrării sau ascunde în ea cronica întregii istorii (prin reprezentare simbolică).
*****
În ceea ce privește registrul descoperirii, vom opta pentru varianta personificată. Dumnezeu a pregătit mîntuirea pentru fiecare om în parte, dar n-o vor primi toți. În nici un caz pe aceeași cale, chiar dacă drumul este unic (Credința în Isus Cristos, cel întrupat în carnea noastră, în lumea noastră, în mizeria noastră). Cîți oameni, atîtea cărări, multe dintre ele blocate.
*****
Cea mai supărătoare argumentație asupra autenticității Bibliei provine din instanța că nu există o Biblie „originală”, un manuscris neșovăielnic în interpretare, de la care să fi pornit istoria. Totul este deschis nesiguranței, interpretării, chiar improvizației. Acesta este blestemul omului, cu atît mai statornic cu cît mulți vor vrede că se vor putea aciuia în spatele acestei marginale scuze. Cu timpul, o seamă de amestecuri în perpetuarea manuscrisului a produs o posibilă îndepărtare de la mesajul primordial, fie prin adausurile asigurate de redactori inimoși și scribi neatenți, fie prin aproximările inerente unui text prevăzut numai cu consoane expus plurității combinaționale, la care se adaugă nenumăratele traduceri după diferite variante.
Au proliferat sub ochii noștri, cînd controlul era facilitat de seriozitatea studiilor și de performanțele tehnologiei, sute de versiuni (numai în România au apărut vreo cinci în ultimii 30 de ani – Biblia nu este un roman de Dumas sau Dickens din care să scoți cîte ediții dorești, ori, cel puțin, ar trebuit interzis să se facă asta, dar cum să interzici legitima dorință de-a îmbunătăți ceva atît de necesar?). De aceea, în lipsa unui ghid cu permanentă autoritate, Biblia nu trebuie judecată în finețea detaliilor, ci în densitatea fluidității profunde a trăsăturilor ei imuabile.
*****
În descifrarea unui text amplu, dincolo de precizia cuvintelor, de starea euforică a cititorului și cunoașterea contextului de relevanță, o seriozitate aparte va trebui lectura să primească din partea coeficientului metafizic. Pentru o cît mai fidelă reproducere a spiritului, Cartea sfîntă trebuie lecturată în afara oricărei emoționalități, ca o demonstrație de logică matematică, experiment fizic sau partitura unei simfonii. Cînd interpretezi o fugă sau un preludiu de Bach, ritmul trebuie să fie constant, interpretarea distantă, intensitatea în echilibru, cu treceri nebruscate, sentimentalism, zero.
De regulă, cititorul credincios încearcă să depună un efort paralel cu lectura tocmai pentru a se convinge că “trăiește” Cuvîntul, că nu este indiferent la ce se întîmplă acolo. Este o greșeală de apropiere, o hipercorecție. Este de ajuns că începi să vibrezi cînd ai luat Cartea în mînă, cînd ai deschis-o și-ai început să citești (căci este imaginea unui obiect inspirat de Dumnezeu, care îți iscă ceea ce-ți lipsește mai mult, cunoașterea), dar înainte de contactul cu prima slovă. În clipa în care cuvintele au început să curgă pe sub ochii tăi, cînd valul de cunoaștere se întinde profund și calm prin ființă, odată cu respirația profundă, încearcă să absorbi cu o conștiință detașată de tot ce-i lumesc cu putință. Cufundă-te în Biblie ca într-un lac sfînt din apele căruia te aștepți să ieși schimbat, dar fără să dîrdîi de frică.
*****
În camera de zi, contemplu adesea un covor pastelat în manieră Mașad, cu motive florale și arabescuri întortocheate. Desenul este dens, aglomerat în culori, structuri și linii geometrice. Uneori reușesc să combin fragmente cromatice de maslu și tăieturi care formează fie o aderență la grifon, fie un profil de figură umană ori alte exprimări de antropomorfism spontan. În mod destul de ciudat, dacă-ți desprinzi privirea de la acea convenție trecătoare, cu greu reușești să refaci chipul care te-a surprins, dacă-ți va mai fi cu putință. Sunt apofenii de unică folosință, asocieri pe care nu ai cum să le aduci înapoi.
Imaginați-vă acum un covor mare cît istoria, în care ar fi cu putință să compui din elemente disparate evenimente, epoci, războaie și orice alte acțiuni la care se pretează omenirea în marșul ei fascinant și distrugător, vizibile numai din anumite unghiuri, în intensitatea specifică a unui fascicol de lumină, densități și profunzimi, trasee schimbătoare, nebuloase aprinse în sori și orice obiect, mare sau minuscul, intrat în asociere temporară cu altele, alcătuind în diferite combinații arhitectura lumii. O imagine dintr-un loc, asociată cu alta, o idee mutată dintr-un context în altul, o întîmplare începută într-un capitol și încheiată cu două cărți mai devreme, toate aceste distribuții existente în discursul Bibliei prilejuind o altă lectură, profundă, cifrată și, aș zice, infinită, așa cum este contribuția lui Dumnezeu la facerea, menținerea, salvarea și isprăvirea lumii. Abordabilă în necesitate succintă și neașteptată.
Numai Duhul Sfînt este capabil să te facă a pricepe marele adevăr al Bibliei în acest procedeu. Rezultatul poate fi descoperit instantaneu, poate surveni după îndelungate lecturi, în funcție de impuritățile care trebuie îndepărtate de pe scoarța inimii. Inimă? Parcă am avertizat asupra amestecului inimii în treburile minții. Credința, însă, nu este doar un proces mintal. După o vreme, o seamă de preschimbări fiziologice se vor insinua în fluxul bătăilor de aripi, vor face zborul mai viguros și mai lin, dar deja reziduul numit viață se va fi scurs din celulele care alcătuiau ființa pămîntească. La acest punct al lecturii, Cartea va fi închisă. Copiii lui Dumnezeu vor fi capabili să urmărească desfășurarea istoriei fără ajutorul nici unui element intermediar.
Liviu Cangeopol
Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro Nu există obiect, ființă, concept ori structură cunoscută căreia să nu-i corespundă un simbol sau o înșiruire. Fîșiile care compun limbajul au diferite calități de tonalitate și se pretează diferitelor forme de comunicare, mergînd de la cea poetică și oprindu-se la una absurd nonfigurativă, în care nu va fi găsită urma nici unui sens. Practic, în această zonă, deoarece nu comunică nimic, limbajul nu-și păstrează decît aparența de limbaj și nu ar trebui să fie considerat ca atare decît printr-un abuz... semantic. O face în eventualitatea că ceea ce este de neînțeles în prezent, ca exprimare a limbilor îngerești, cum le numește Biblia, este cu putință să capete cîndva tîlc și pentru noi, gîndirile lumești. Aproape de extrema absurdului, și-a făcut culcuș, ca o decădere temporară, limbajul științific, purificat nu numai de articularea poetică, dar și de cea prozaică evoluată din cea poetică și necesitînd propriul lexic.
*****
Limbajul poetic are o componentă supranaturală, căci, prin aranjarea cuvintelor și a sugestiilor implicate, dă știre despre lucruri care nu fac parte din banalitatea existenței naturale. În limbajul științific, mesajul este coborît la componentele de bază ale realității, cu descărcare emoțională spre zero și maximă încorsetare, aridă precizie. Morbul frumosului, al creativității, al depășirii metafizice îi sunt necunoscute. Marele gînditor canadian Northrop Frye (în The Great Code) consideră existența unei trinități a modurilor de exprimare, configurînd o decădere în podoaba alegoriei de comunicare biblică: poetic, eroic și demotic (încifrarea prozaică de toate zilele). În raportarea strîmtă la ceea ce cunoaștem (un truc al cognoscibilului este că întotdeauna va fi preferată varianta avînd cele mai multe puncte comune cu ceea ce știam deja), consider că remarca lui Frye este pripită. Limbajul Cărții este ferit de orice clasificare lumească, fiind, așa cum am menționat în primul capitol, diferit de orice similitudine cunoscută, chiar dacă a fost așternut de mîna purtată de obiceiurile omului. Citim Biblia prin puterea procesului omonimic de analogie, ceea ce verifică mecanica descifrării prinse în reguli stricte și prea puține abateri. Fără călăuzirea Duhului Sfînt, este o încercare sortită eșecului, deoarece mesajul va fi prea încărcat poetic ori prea arid științific.
Cînd Moise a ținut să vadă fața lui Dumnezeu, Dumnezeu l-a avertizat: “Fața, însă, nu Mi o poți vedea, căci omul nu poate să Mă vadă și să mai trăiască. Iată un loc lângă Mine; vei sta pe stâncă. Când va trece slava Mea, te voi pune într o cavernă a stâncii și te voi acoperi cu palma Mea în timp ce voi trece. Apoi Îmi voi retrage palma și Mă vei vedea din spate. Fața Mea, însă, nu poate fi văzută.” Prin extensie, nici Cuvîntul Lui nu poate fi văzut, citit, înțeles în toată măreția. Ceea ce duce la următoarea dilemă: cum poți face voia Domnului cînd nu înțelegi pe deplin Cuvîntul Lui? Vorbim aici de o ascultare oarbă (cu riscul de a ne supune în privințe pe care nu le deslușim pe cît am dori) sau este vorba despre o dezvoltare care diferă de la o persoană la alta, o relație personală în funcție de sensibilitatea fiecăruia sau de mila care rostuiește placul Lui? După cum observați, nu este greu să te pierzi în stufărișuri lexicale. Trebuie să ne atîrnăm cu încredere de intuiția generată de apropierea cu noțiunile credinței.
*****
În cartea Biserica lui Isus Hristos a Sfinților din Zilele din Urmă, pastișată după Biblie de autonumitul profet mormon Joseph Smith, Dumnezeu îi spune lui Moise: “Iată, Eu sunt Domnul, Dumnezeul Atotputernic şi Fără de Sfârşit este numele Meu; pentru că Eu sunt fără început al zilelor sau sfârşit al anilor; şi nu este aceasta fără sfârşit? Şi, iată, tu eşti fiul Meu; de aceea, priveşte şi Eu am să-ţi arăt măiestria mâinilor Mele; dar nu toată, pentru că lucrările Mele sunt fără sfârşit şi, de asemenea, cuvintele Mele, pentru că ele niciodată nu se opresc.” În acest punct, nu este simplu de stabilit dacă Biblia este doar o lucrare parțială a Lucrării sau ascunde în ea cronica întregii istorii (prin reprezentare simbolică).
*****
În ceea ce privește registrul descoperirii, vom opta pentru varianta personificată. Dumnezeu a pregătit mîntuirea pentru fiecare om în parte, dar n-o vor primi toți. În nici un caz pe aceeași cale, chiar dacă drumul este unic (Credința în Isus Cristos, cel întrupat în carnea noastră, în lumea noastră, în mizeria noastră). Cîți oameni, atîtea cărări, multe dintre ele blocate.
*****
Cea mai supărătoare argumentație asupra autenticității Bibliei provine din instanța că nu există o Biblie „originală”, un manuscris neșovăielnic în interpretare, de la care să fi pornit istoria. Totul este deschis nesiguranței, interpretării, chiar improvizației. Acesta este blestemul omului, cu atît mai statornic cu cît mulți vor vrede că se vor putea aciuia în spatele acestei marginale scuze. Cu timpul, o seamă de amestecuri în perpetuarea manuscrisului a produs o posibilă îndepărtare de la mesajul primordial, fie prin adausurile asigurate de redactori inimoși și scribi neatenți, fie prin aproximările inerente unui text prevăzut numai cu consoane expus plurității combinaționale, la care se adaugă nenumăratele traduceri după diferite variante.
Au proliferat sub ochii noștri, cînd controlul era facilitat de seriozitatea studiilor și de performanțele tehnologiei, sute de versiuni (numai în România au apărut vreo cinci în ultimii 30 de ani – Biblia nu este un roman de Dumas sau Dickens din care să scoți cîte ediții dorești, ori, cel puțin, ar trebuit interzis să se facă asta, dar cum să interzici legitima dorință de-a îmbunătăți ceva atît de necesar?). De aceea, în lipsa unui ghid cu permanentă autoritate, Biblia nu trebuie judecată în finețea detaliilor, ci în densitatea fluidității profunde a trăsăturilor ei imuabile.
*****
În descifrarea unui text amplu, dincolo de precizia cuvintelor, de starea euforică a cititorului și cunoașterea contextului de relevanță, o seriozitate aparte va trebui lectura să primească din partea coeficientului metafizic. Pentru o cît mai fidelă reproducere a spiritului, Cartea sfîntă trebuie lecturată în afara oricărei emoționalități, ca o demonstrație de logică matematică, experiment fizic sau partitura unei simfonii. Cînd interpretezi o fugă sau un preludiu de Bach, ritmul trebuie să fie constant, interpretarea distantă, intensitatea în echilibru, cu treceri nebruscate, sentimentalism, zero.
De regulă, cititorul credincios încearcă să depună un efort paralel cu lectura tocmai pentru a se convinge că “trăiește” Cuvîntul, că nu este indiferent la ce se întîmplă acolo. Este o greșeală de apropiere, o hipercorecție. Este de ajuns că începi să vibrezi cînd ai luat Cartea în mînă, cînd ai deschis-o și-ai început să citești (căci este imaginea unui obiect inspirat de Dumnezeu, care îți iscă ceea ce-ți lipsește mai mult, cunoașterea), dar înainte de contactul cu prima slovă. În clipa în care cuvintele au început să curgă pe sub ochii tăi, cînd valul de cunoaștere se întinde profund și calm prin ființă, odată cu respirația profundă, încearcă să absorbi cu o conștiință detașată de tot ce-i lumesc cu putință. Cufundă-te în Biblie ca într-un lac sfînt din apele căruia te aștepți să ieși schimbat, dar fără să dîrdîi de frică.
*****
În camera de zi, contemplu adesea un covor pastelat în manieră Mașad, cu motive florale și arabescuri întortocheate. Desenul este dens, aglomerat în culori, structuri și linii geometrice. Uneori reușesc să combin fragmente cromatice de maslu și tăieturi care formează fie o aderență la grifon, fie un profil de figură umană ori alte exprimări de antropomorfism spontan. În mod destul de ciudat, dacă-ți desprinzi privirea de la acea convenție trecătoare, cu greu reușești să refaci chipul care te-a surprins, dacă-ți va mai fi cu putință. Sunt apofenii de unică folosință, asocieri pe care nu ai cum să le aduci înapoi.
Imaginați-vă acum un covor mare cît istoria, în care ar fi cu putință să compui din elemente disparate evenimente, epoci, războaie și orice alte acțiuni la care se pretează omenirea în marșul ei fascinant și distrugător, vizibile numai din anumite unghiuri, în intensitatea specifică a unui fascicol de lumină, densități și profunzimi, trasee schimbătoare, nebuloase aprinse în sori și orice obiect, mare sau minuscul, intrat în asociere temporară cu altele, alcătuind în diferite combinații arhitectura lumii. O imagine dintr-un loc, asociată cu alta, o idee mutată dintr-un context în altul, o întîmplare începută într-un capitol și încheiată cu două cărți mai devreme, toate aceste distribuții existente în discursul Bibliei prilejuind o altă lectură, profundă, cifrată și, aș zice, infinită, așa cum este contribuția lui Dumnezeu la facerea, menținerea, salvarea și isprăvirea lumii. Abordabilă în necesitate succintă și neașteptată.
Numai Duhul Sfînt este capabil să te facă a pricepe marele adevăr al Bibliei în acest procedeu. Rezultatul poate fi descoperit instantaneu, poate surveni după îndelungate lecturi, în funcție de impuritățile care trebuie îndepărtate de pe scoarța inimii. Inimă? Parcă am avertizat asupra amestecului inimii în treburile minții. Credința, însă, nu este doar un proces mintal. După o vreme, o seamă de preschimbări fiziologice se vor insinua în fluxul bătăilor de aripi, vor face zborul mai viguros și mai lin, dar deja reziduul numit viață se va fi scurs din celulele care alcătuiau ființa pămîntească. La acest punct al lecturii, Cartea va fi închisă. Copiii lui Dumnezeu vor fi capabili să urmărească desfășurarea istoriei fără ajutorul nici unui element intermediar.
Liviu Cangeopol