Fetida putreziciune a bulboanei din mijlocul creierului, care generează explozii de scîrnă-mproșcată prin bolta palatină, nervuri uscate pe lîngă laba piciorului învinețit terminat cu unghii negre și înghițituri mecanice împiedicate de solzii de pe carapacea gingiilor duhnind a descompunere.
Pe podul solid care leagă extremele, la malul decăderii fizice, nu mai pîlpîie nici o idee, exceptînd o tumoare care atîrnă ca un muc flasc. Paie îndoite cu bălegar spumos, prune macerate în ploaie, ochi de cîine striviți sub obezi de căruță. Viața la țară, viața la oraș, viața în moartea care se anunță prin case. Prea multă viață în jurul nostru și consecințele ei biologic depravate. Moartea este o dulceață, măcar și pentru că după ea nu știm ce urmează. Poate fi ceva mai rău decît ne arată viața în formele urîciunii ei?
Spiritul, însă, cît este activ, are preocupările lui: să nu se sperie de minciună și creația omului, să țină pasul cu prostia tot mai copleșitoare a colectivității, să ignore bădărănia dată pe sticlă, să rabde valurile de răutate ale celor mici și tentația de apreciere a mizericordiei celor mari, să rabde de foame și de sete, să se-mpace cu lipsurile și cu aplecarea spre invidie. N-ai cum să nu le numești zile de glorie dacă privești din ce direcție se solicită! Pentru unii e cădere, pentru alții, pregătirea acensiunii. Pentru ceilalți: nici nu ne pasă! Ceilalți suntem noi. Je suis un autre... Și mă doare-n je m’en fiche.
Taberele majore sunt împărțite în două căi: una se adună sub flamurile aurite ale Arhanghelului Utopic, cealaltă se regăsește sub copita Distopiei Sale Întunecate. Deși, pentru un om cu decența normală a gîndirii este limpede ce trebuie să alegi, mulți s-au trezit păcăliți în noroaiele respingătoare ale învinșilor. Căci este scris cum se va termina! Ei construiesc prin alinierea cuvintelor diferite clădiri: palate, închisori, creșe de milionari, orfelinate păduchioase. Dar mai există o tabără, cea a ființei fără Dumnezeu, hălăduind între oștiri, tranziționînd dintr-o stare în alta de ebrietate și primind șuturi și de la unii, și de la ceilalți, fără a capta nici un răspuns limpede-napoi la lătrăturile exaltate spre oricine. Lesne de precizat, grosul acestora intră în anexa taberei învinse. Coloana a cincea, strecurată la frontiera ambelor lagăre.
Primul aliat al Distopiei Sale Întunecate este nepăsarea. Tabăra adversă există, oarecum, dar conducătorul ei a murit. Asupra Distopiei Sale Întunecate nimeni nu s-a pronunțat pe calea dispariției, pentru că orice mirean o ilustrează cu tărie. Cum comunicațiile sunt la pămînt, cei din primul rînd fie nu mai aud vocea de tunet a conducătorilor, fie și-au pierdut încrederea în preoții credinței. Numai tabăra celor răi își îngroașă rîndurile necontenit. Cineva a făcut studii amănunțite și a descoperit că frica va juca întotdeauna un rol precumpănitor. Cum vrei să cîștige ceilalți, cînd ei sunt din ce în ce mai puțini? Ce se vor face cînd suma lor va ajunge sub o sută?
Distopia Sa va veni să-i numere bucată cu bucată. Nici dintre cei puțini nu vor rămîne toți. Sinuciderea deschide o prăpastie schizofrenică în psihic, o rană hidoasă din care curg bălării și miriapozi. Jumătate din tine nu va mai fi, dar cealaltă va merge la lucru. Se face că te-ai bazat pe estimări eronate. La lucru nu se mai duce nimeni. Partea din tine care doarme, o alta care crede. Din nefericire, orice întreg nu cuprinde decît două jumătăți. De ajuns de multe ca să te rătăcești în ele, totuși. Doamne, Doamne, de ce m-ai lăsat să plec? De ce m-aș fi considerat acoperit de blestem dacă nu aș fi reușit? Poți să cunoști fără să treci prin încăperea în care s-a întîmplat ce s-a întîmplat? Doar citind sau ascultînd povețele altora? Și noi la vremea lor, părinții ori copiii, trecînd la pas inconștient pe lîngă ușile închise ale experienței altora.
Ce care-au rămas își vor spune ce noroc au avut! Dar ei s-au îndepărtat rămînînd! Căci nici ei n-au citit. Înteriorul tău se îndepărtează singur. Amintiri false, uitări adevărate, linii șerpuitoare de fugă printre ele. Cîndva eram puternic. Ori cel puțin așa părea. Capabil să, în stare de, gata la. Și poate chiar așa și era. Puterea vine cînd înțelepciunea este absentă, deci cine s-o oprească? Fără vlagă ești mai puternic. Forța fizică te va ucide. Priviți-i în ochi pe foștii sportivi de performanță prăbușiți în căruciorul cu rotile. Și oameni debili alergînd în amintirea maratonului la 80 de ani. Max Blecher creînd divinități imobilizat la pat într-un tîrg bicisnic de provincie al unei țări neputincioase, ea însăși în căruț. Iar cei ce-și vor pierde naivitatea privind la acest șir abisal de neputință și silă nu vor deveni automat gînditori.
Ca învățător, te doare cînd rămîi fără elevi. Sau elevii nu pricep ce spui. Poate să fie vina ta. Ei nici nu înțeleg că vrei să le spui ceva, în primul rînd. Povești din care să reiasă marile adevăruri. Povestea în sine nu este mare lucru. Un drum prin aer, o traiectorie în nisip. Ce nu merge la țintă reprezintă o capcană în care te-arunci cu ideea la pămînt că vei rămîne păcălit și bănuiala că nu vei scăpa chiar dacă te-ai zbate. Întotdeauna încearcă să privești deasupra slovei.
Ce încerci tu să spui acolo de jumătate de oră care ar ilustra ideea asta?
Că nu mai pot comunica.
Poate fi vina oricui, cum ai spus.
Nu neapărat vină. Lucrătorii din Babilon n-au devenit mai proști peste noapte. Dimpotrivă, cunoscînd alte limbi (72 în total), unele complicate, se poate spune că au devenit mai deștepți. Dar așa mai deștepți cum au ajuns n-au mai reușit să comunice unii cu alții. Prin urmare, nici asta nu știm: cînd cineva este prost cu adevărat sau nu. Poate deloc. Pentru că o parte din noi judecă într-un context restrictiv în care legile fizicii mari nu funcționează în odăile strîmte ale cunoașterii noastre. Dacă e așa, puterea liberului arbitru, într-o lume ca a noastră, în care puterea relativității se volatilizează fără condiții aparente, se regrupează.
O parte din tine urcă, cealaltă coboară. Părțile se întîlnesc undeva, pe la mijlocul traseului, unde sunt situații de condiții egale, pentru că nici o tensiune nu crește între poli. În acele momente de echilibru, ființa este capabilă de creația concretă. În celelalte momente, se pregătește pentru clipa joncțiunii. Cu timpul, călătoriile devin din ce în ce mai scurte, frecvența capacității sporește. Ceva în tine capătă consistență, umbrele își ascut conturul, respirația se face calmă. Sunt adieri de poezie sub cortul ridicat în inima de pe colină a viei. Cine n-a dobîndit accesul în acel loc simte că a trăit degeaba. Nu înțelege de ce, dar înțelege că da. Dacă ar ști, ar încerca să repare. Deci, o altă arie în care ființa nu va fi judecată.
Propoziții de cîte zece cuvinte, cuvinte cu număr variabil de consoane și litere. Născut mut printre araci. Cu cît ne sunt superioare jivinele naturii, căci ele n-au nici o grijă sofisticată! Dacă și-așa marii autori și filozofi s-au descurcat, unii dintre ei remarcabil, cam cum ar fi să se plaseze senin în afara frămîntărilor zilei! Cîte ecuații n-ar fi fost defalsificate! Cîte rătăciri ori păreri ca atare evitate! Cîtă viață trăită!
Dacă temerea căderii noastre reprezintă numai o categorie a minții, ne va fi iertată. Pentru că mintea este guvernată de legi care scapă voinței conștiente. Nu pot deveni personaj cînd sunt erou, și nici invers. Deosebirea dintre acest soi de protagoniști prezintă un înțeles sensibil. Unul există la distanță și-și poate relua viața de cîte ori cititorul deschide cartea, pentru că adevăratul aducător la viață nu este autorul, ci lectorul. Eroul moare o singură dată (în caz că sentința veșnică n-o recomandă și pe-a doua). După prima moarte se transformă pe una dintre cele două poteci: a creației literare și a creației divine. Una îți va conferi speranța vieții, cealaltă doar iluzia ei. Performanța lui Bioy Casares ar fi fost perfectibilă cu adevărat în perimetrul cuvîntului scris, nu al imaginii filmate.
De ce ne-au fost lăsate toate aceste miraje? Gîndirea filozofică, creația literară, expansiunea cinematografică, arta poetică? Pentru a scoate, prin contrast, frumusețile nenaturale provenind din creația adevărată în relief. Tot ce facem, tot ce trăim, tot ce nutrim nu este decît copia unor adevăruri irefutabile, dar, deocamdată, neobservabile decît prin trucul creației umane. Ajungem la ele prin intuiția credinței. Sunteți acum convinși de rostul ei?
Cum ar fi ca o parte din mine să creadă și una să se afle pe celălalt mal? Ar fi un caz sinistru de schizofrenie clasică. Un caz, la urma urmei, imposibil de radiografiat. Pentru că o parte ar fi complet detașată de cealaltă, dînd naștere unei personalități bipolare. În mod normal, pe baza acestor descoperiri și-a existenței subconștientului colectiv, s-ar putea deduce că pentru cei ce cred cei ce nu cred nici nu există. Nu într-un sens peiorativ, ci unul fizic, obiectiv și palpabil. O rejectare profundă și plină de absurd, salvată de caracterul subconștient al subconștientului colectiv.
E cu putință nu ca Distopia Sa Întunecată să se afle în spatele Omului pentru a-l determina să uneltească împotriva Arhanghelului Utopic, în timp ce se îndepărtează de el, ci noi înșine, Omul, dintr-un motiv destul de vag. Dintr-o jertfă pe dos înțeleasă: dacă există bine, trebuie să existe și rău; dacă vor exista răi care vor fi pedepsiți, se vor găsi și dintre cei care li se opun, considerați astfel buni, care vor fi iertați. Este lepădarea de mădularul stricat, trierea valorilor morale, detașarea de păcat prin polarizare.
Toate acestea așezate sub firma schizofreniei, boala atît de utilă clarificării tuturor maladiilor omenești. Nu condamna decît cînd nu ai încotro. Adică niciodată, căci nu te-a pus nimeni s-o faci...
Liviu Cangeopol
Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro Pe podul solid care leagă extremele, la malul decăderii fizice, nu mai pîlpîie nici o idee, exceptînd o tumoare care atîrnă ca un muc flasc. Paie îndoite cu bălegar spumos, prune macerate în ploaie, ochi de cîine striviți sub obezi de căruță. Viața la țară, viața la oraș, viața în moartea care se anunță prin case. Prea multă viață în jurul nostru și consecințele ei biologic depravate. Moartea este o dulceață, măcar și pentru că după ea nu știm ce urmează. Poate fi ceva mai rău decît ne arată viața în formele urîciunii ei?
Spiritul, însă, cît este activ, are preocupările lui: să nu se sperie de minciună și creația omului, să țină pasul cu prostia tot mai copleșitoare a colectivității, să ignore bădărănia dată pe sticlă, să rabde valurile de răutate ale celor mici și tentația de apreciere a mizericordiei celor mari, să rabde de foame și de sete, să se-mpace cu lipsurile și cu aplecarea spre invidie. N-ai cum să nu le numești zile de glorie dacă privești din ce direcție se solicită! Pentru unii e cădere, pentru alții, pregătirea acensiunii. Pentru ceilalți: nici nu ne pasă! Ceilalți suntem noi. Je suis un autre... Și mă doare-n je m’en fiche.
Taberele majore sunt împărțite în două căi: una se adună sub flamurile aurite ale Arhanghelului Utopic, cealaltă se regăsește sub copita Distopiei Sale Întunecate. Deși, pentru un om cu decența normală a gîndirii este limpede ce trebuie să alegi, mulți s-au trezit păcăliți în noroaiele respingătoare ale învinșilor. Căci este scris cum se va termina! Ei construiesc prin alinierea cuvintelor diferite clădiri: palate, închisori, creșe de milionari, orfelinate păduchioase. Dar mai există o tabără, cea a ființei fără Dumnezeu, hălăduind între oștiri, tranziționînd dintr-o stare în alta de ebrietate și primind șuturi și de la unii, și de la ceilalți, fără a capta nici un răspuns limpede-napoi la lătrăturile exaltate spre oricine. Lesne de precizat, grosul acestora intră în anexa taberei învinse. Coloana a cincea, strecurată la frontiera ambelor lagăre.
Primul aliat al Distopiei Sale Întunecate este nepăsarea. Tabăra adversă există, oarecum, dar conducătorul ei a murit. Asupra Distopiei Sale Întunecate nimeni nu s-a pronunțat pe calea dispariției, pentru că orice mirean o ilustrează cu tărie. Cum comunicațiile sunt la pămînt, cei din primul rînd fie nu mai aud vocea de tunet a conducătorilor, fie și-au pierdut încrederea în preoții credinței. Numai tabăra celor răi își îngroașă rîndurile necontenit. Cineva a făcut studii amănunțite și a descoperit că frica va juca întotdeauna un rol precumpănitor. Cum vrei să cîștige ceilalți, cînd ei sunt din ce în ce mai puțini? Ce se vor face cînd suma lor va ajunge sub o sută?
Distopia Sa va veni să-i numere bucată cu bucată. Nici dintre cei puțini nu vor rămîne toți. Sinuciderea deschide o prăpastie schizofrenică în psihic, o rană hidoasă din care curg bălării și miriapozi. Jumătate din tine nu va mai fi, dar cealaltă va merge la lucru. Se face că te-ai bazat pe estimări eronate. La lucru nu se mai duce nimeni. Partea din tine care doarme, o alta care crede. Din nefericire, orice întreg nu cuprinde decît două jumătăți. De ajuns de multe ca să te rătăcești în ele, totuși. Doamne, Doamne, de ce m-ai lăsat să plec? De ce m-aș fi considerat acoperit de blestem dacă nu aș fi reușit? Poți să cunoști fără să treci prin încăperea în care s-a întîmplat ce s-a întîmplat? Doar citind sau ascultînd povețele altora? Și noi la vremea lor, părinții ori copiii, trecînd la pas inconștient pe lîngă ușile închise ale experienței altora.
Ce care-au rămas își vor spune ce noroc au avut! Dar ei s-au îndepărtat rămînînd! Căci nici ei n-au citit. Înteriorul tău se îndepărtează singur. Amintiri false, uitări adevărate, linii șerpuitoare de fugă printre ele. Cîndva eram puternic. Ori cel puțin așa părea. Capabil să, în stare de, gata la. Și poate chiar așa și era. Puterea vine cînd înțelepciunea este absentă, deci cine s-o oprească? Fără vlagă ești mai puternic. Forța fizică te va ucide. Priviți-i în ochi pe foștii sportivi de performanță prăbușiți în căruciorul cu rotile. Și oameni debili alergînd în amintirea maratonului la 80 de ani. Max Blecher creînd divinități imobilizat la pat într-un tîrg bicisnic de provincie al unei țări neputincioase, ea însăși în căruț. Iar cei ce-și vor pierde naivitatea privind la acest șir abisal de neputință și silă nu vor deveni automat gînditori.
Ca învățător, te doare cînd rămîi fără elevi. Sau elevii nu pricep ce spui. Poate să fie vina ta. Ei nici nu înțeleg că vrei să le spui ceva, în primul rînd. Povești din care să reiasă marile adevăruri. Povestea în sine nu este mare lucru. Un drum prin aer, o traiectorie în nisip. Ce nu merge la țintă reprezintă o capcană în care te-arunci cu ideea la pămînt că vei rămîne păcălit și bănuiala că nu vei scăpa chiar dacă te-ai zbate. Întotdeauna încearcă să privești deasupra slovei.
Ce încerci tu să spui acolo de jumătate de oră care ar ilustra ideea asta?
Că nu mai pot comunica.
Poate fi vina oricui, cum ai spus.
Nu neapărat vină. Lucrătorii din Babilon n-au devenit mai proști peste noapte. Dimpotrivă, cunoscînd alte limbi (72 în total), unele complicate, se poate spune că au devenit mai deștepți. Dar așa mai deștepți cum au ajuns n-au mai reușit să comunice unii cu alții. Prin urmare, nici asta nu știm: cînd cineva este prost cu adevărat sau nu. Poate deloc. Pentru că o parte din noi judecă într-un context restrictiv în care legile fizicii mari nu funcționează în odăile strîmte ale cunoașterii noastre. Dacă e așa, puterea liberului arbitru, într-o lume ca a noastră, în care puterea relativității se volatilizează fără condiții aparente, se regrupează.
O parte din tine urcă, cealaltă coboară. Părțile se întîlnesc undeva, pe la mijlocul traseului, unde sunt situații de condiții egale, pentru că nici o tensiune nu crește între poli. În acele momente de echilibru, ființa este capabilă de creația concretă. În celelalte momente, se pregătește pentru clipa joncțiunii. Cu timpul, călătoriile devin din ce în ce mai scurte, frecvența capacității sporește. Ceva în tine capătă consistență, umbrele își ascut conturul, respirația se face calmă. Sunt adieri de poezie sub cortul ridicat în inima de pe colină a viei. Cine n-a dobîndit accesul în acel loc simte că a trăit degeaba. Nu înțelege de ce, dar înțelege că da. Dacă ar ști, ar încerca să repare. Deci, o altă arie în care ființa nu va fi judecată.
Propoziții de cîte zece cuvinte, cuvinte cu număr variabil de consoane și litere. Născut mut printre araci. Cu cît ne sunt superioare jivinele naturii, căci ele n-au nici o grijă sofisticată! Dacă și-așa marii autori și filozofi s-au descurcat, unii dintre ei remarcabil, cam cum ar fi să se plaseze senin în afara frămîntărilor zilei! Cîte ecuații n-ar fi fost defalsificate! Cîte rătăciri ori păreri ca atare evitate! Cîtă viață trăită!
Dacă temerea căderii noastre reprezintă numai o categorie a minții, ne va fi iertată. Pentru că mintea este guvernată de legi care scapă voinței conștiente. Nu pot deveni personaj cînd sunt erou, și nici invers. Deosebirea dintre acest soi de protagoniști prezintă un înțeles sensibil. Unul există la distanță și-și poate relua viața de cîte ori cititorul deschide cartea, pentru că adevăratul aducător la viață nu este autorul, ci lectorul. Eroul moare o singură dată (în caz că sentința veșnică n-o recomandă și pe-a doua). După prima moarte se transformă pe una dintre cele două poteci: a creației literare și a creației divine. Una îți va conferi speranța vieții, cealaltă doar iluzia ei. Performanța lui Bioy Casares ar fi fost perfectibilă cu adevărat în perimetrul cuvîntului scris, nu al imaginii filmate.
De ce ne-au fost lăsate toate aceste miraje? Gîndirea filozofică, creația literară, expansiunea cinematografică, arta poetică? Pentru a scoate, prin contrast, frumusețile nenaturale provenind din creația adevărată în relief. Tot ce facem, tot ce trăim, tot ce nutrim nu este decît copia unor adevăruri irefutabile, dar, deocamdată, neobservabile decît prin trucul creației umane. Ajungem la ele prin intuiția credinței. Sunteți acum convinși de rostul ei?
Cum ar fi ca o parte din mine să creadă și una să se afle pe celălalt mal? Ar fi un caz sinistru de schizofrenie clasică. Un caz, la urma urmei, imposibil de radiografiat. Pentru că o parte ar fi complet detașată de cealaltă, dînd naștere unei personalități bipolare. În mod normal, pe baza acestor descoperiri și-a existenței subconștientului colectiv, s-ar putea deduce că pentru cei ce cred cei ce nu cred nici nu există. Nu într-un sens peiorativ, ci unul fizic, obiectiv și palpabil. O rejectare profundă și plină de absurd, salvată de caracterul subconștient al subconștientului colectiv.
E cu putință nu ca Distopia Sa Întunecată să se afle în spatele Omului pentru a-l determina să uneltească împotriva Arhanghelului Utopic, în timp ce se îndepărtează de el, ci noi înșine, Omul, dintr-un motiv destul de vag. Dintr-o jertfă pe dos înțeleasă: dacă există bine, trebuie să existe și rău; dacă vor exista răi care vor fi pedepsiți, se vor găsi și dintre cei care li se opun, considerați astfel buni, care vor fi iertați. Este lepădarea de mădularul stricat, trierea valorilor morale, detașarea de păcat prin polarizare.
Toate acestea așezate sub firma schizofreniei, boala atît de utilă clarificării tuturor maladiilor omenești. Nu condamna decît cînd nu ai încotro. Adică niciodată, căci nu te-a pus nimeni s-o faci...
Liviu Cangeopol