Cu acest capitol debutează micro-romanul în roman Buncărul cu flori, dînd părtășie despre învolburările mai profunde, rupte de lumea imediată, ale protagonistului. Fac această precizare pentru a pregăti cititorul cu schimbarea registrului de fond și a detaliilor ambientale. Ceea ce-a însemnat Dare de seamă despre orbi în monumentalul roman Despre eroi și morminte, al fizicianului argentinian Ernesto Sabato, Buncărul cu flori reprezintă pentru acest roman, cum s-o mai fi intitulînd (posibil Întoarcerea anotimpurilor). Păstrînd restul proporțiilor în cadrul parametrilor relativi ai modestiei aplicate.

Liviu Cangeopol

                                                                                                            Buncărul cu flori

                                                                                                     Despre memoria ființei

Orice operă de artă reprezintă un cumul ingenios de întipăriri cerebrale adesea uitate și extrase din subconștient (dar și din context!). Inclusiv lucrările de fantezie excesivă și imaginație futuristă, care tot din trecutul cunoscut provin, din ce-am știut, din ce-am citit, din ce ne-am închipuit, pe baza celor aflate deja de la alții (experții denumesc acest gen de acumulare cunoaștere codificată). Din cauza balastului recurent al reminiscenței, nu numai că nu există un prezent pur, dar nici măcar un viitor complet independent de ceea ce cunoaștem din trecut.

Orice conversație pe care o ducem, orice gînd care ne străbate mintea, orice idee genială ori doar originală dînd să ia naștere sub pana computerului, nimic nu vine din ceva ce n-a fost scris, rostit, raționat și sistematizat de alții înaintea noastră. Așa stînd lucrurile, o întrebare capitală își interpune ghilotina între noi și concluzia prezentată: dacă fenomenul trecerii informației de la o generație la alta s-a repetat fără întrerupere de la negurile de început ale istoriei pînă acum două minute, căci altminteri n-am fi ajuns unde ne aflăm, ci în cu totul altă parte (vezi neobositul efect de fluture al trecerii timpului în ipostaze alternative), cînd a avut loc ruptura dintre cei care au aflat pe cont propriu și noi, cei care-am primit de-a gata? Să fi fost cetățenii antichității din India, China, Grecia ori Roma? Înțelepți încă și mai bătrîni? Un înger?

Focul e posibil să fi fost cunoscut de omul primitiv prin eliberarea fulgerului, observînd el că e bun pentru căldură și, eventual tot prin accident, la gătitul vreunui animal mistuit în proces (cum a ajuns primitivul să-l iște, lovind o piatră de alta ori frecînd bețișoare de lemn pînă la aprindere este o altă poveste, acoperită de prea multe presupuneri și ofense ca să ne batem capul fără a nu pierde încrederea cititorului vexat). La fel și roata, cealaltă descoperire epocală din vremea primordiului: un bolovan sau un trunchi de copac s-a rostogolit la vale, în urma unui cutremur sau a unei alunecări de teren, a ologit o vietate care s-a nimerit prin preajmă, ceea ce l-a făcut pe omul primitiv să rețină și să ia aminte. Apoi, împins de-o necesitate urnitoare, a încercat pînă a dat de roată. Accidente generate de forțele naturii, asociate cu voința unui zeu pierdut printre nori. Da, da, pînă la un punct, cîtă dreptate aveți!

Dar ce ne facem cu explicația celuilalt gen de cunoaștere, unul artificial să-i spunem, adus în lume, în lipsa unei alte clarificări, de mintea omului? E vorba de cuvîntul articulat ca purtător de înțeles, cît și de grafia însoțitoare. Cărturarii susțin că scrierea a fost descoperită în Mesopotamia, la nivelul anului 3400 înainte de Isus, ca ortografie cuneiformă. Cîteva secole mai tîrziu, scrisul a fost descoperit și-n Egipt, ca relatare hieroglifică (din care, aproximativ pe la anul 1850 înainte de Isus s-a dezvoltat primul alfabet). În jurul anului 1300 în aceeași eră, scrisul a fost depistat și în China. Potrivit cunoscătorilor, aparițiile succesive ale diferitelor forme de scris au fost independente, deși ideea de bază a fost generată într-un singur loc (bănuim că Mesopotamia – zona din care provenea și Grădina Edenului, dacă menționarea atrage vreo importanță). În mod extrem de ciudat, potrivit marelui lingvist și cărturar Noam Chomsky (ateu înveterat), vorbitul ar fi apărut... spontan! Ceva ce nu poate fi explicat decît prin filtrul principiului deus ex machina (compatibil cu noțiunea divinității).

Nu dorim proliferarea unui expozeu amănunțit și arid în normă științifică. Există ființe mult mai bine pregătite pentru acest gen de excurs plictisitor. Principiul ține de înmagazinarea unui adevăr în semnul scris sau în fonemul rostit, ceea ce le înregistrează în paradigma memoriei, a lucrului amintit, a extinderii activității cerebrale. Din nefericire, orice demonstrație în domeniu ține de pletora filtrantă a procesului. Ne amintim ce ne convine și supunem represiunii în subconștient ceea ce nu ne place sau nu înțelegem, de unde o dezarmantă relativitate deformatoare prin absență.

Orice memorie este subiectivă și, ca atare, relativă. Din nici o amintire nu poți reconstitui o realitate, ci nu mai mult de o impresie, nu un tablou, ci doar o trăsătură. O propoziție transcrisă are capacitatea de-a reproduce aceeași propoziție, nu neapărat și înțelesul care a dus la formarea ei, cu atît mai puțin crîmpeiul de realitate care a inițiat-o. Este o trudă sisifică să recompui din frînturi, nici acelea certe, o piesă atît de complexă precum existența efectivă a unei zile, spre a nu mai pomeni de cea a unei epoci. Deci, unde ne abandonează amăgirea memoriei? În pragul chinului: nici nu uităm, pentru a pava calea tămăduirii, nici nu ne aducem întocmai aminte, pentru a pronunța regrete și exercita reparații. Perpetuăm caricaturizarea schimbătoare a unei situații pe care o privim în funcție de cum simțim în acele momente.

Nici o fotografie, care înmagazinează optic perfecțiunea unei reproduceri trecute, nu poate readuce experiența momentului inițial în parametrii de-atunci, căci fotografia desprinde o fracțiune de secundă dintr-o mișcare amplă, cu mai multe dimensiuni. Desigur, a critica În căutarea timpului pierdut doar pentru că Proust n-ar fi putut să recompună mare lucru din înghițirea unei prăjituri nu prea gustoase ar fi prea mult. Dacă din atît de puțin ilustrul autor s-a priceput să scoată sute de pagini, ce-ar fi fost la gura lui în urma unui chiolhan la restaurantul Cafï Anglais din Paris, unde Babette Hersant fusese maestru culinar? Deja vorbim de arta literară, în oarece divorț de realitatea precisă și goală.

Amintirile sunt cele mai dureroase cazne ale sufletului, mai mult decît remușcarea tinereții pierdute (a cărei absență cine o aduce în prim-plan?), mai mult decît regretul actului controversat (de ce fenomen ținut în conștiință?), deasupra unei vieți completate de rătăcire (al cărui luciu ce sadism subconștient îl întreține?). În lipsa lor, da, am fi fericiți. Fericiți și idioți. Nevinovați și morți. Inexistenți și mîndri.

Liviu Cangeopol

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro