CP. În mod firesc, în multe dintre spectacolele Phoenix, începând cu cele din vremea Cantafabule, poate chiar și mai dinainte, au apărut elemente de coregrafie, de dans, de teatru. Care este relația muzicii tale cu aceste arte?
NC. Trebuie să o iau iarăși de la început. Unchiul meu, fratele mamei, actor emerit la teatrul din Timișoara, m-a pus pe scenă încă de copil. Mi-aduc aminte de o piesă, Institutorii se numea, care începea cu o scenă în fața cortinei. Eu mă băteam cu câțiva, cu ghiozdanele în cap…
CP. Deja am ajuns, vrând-nevrând, la muzică, la interferențele acesteia cu celelalte arte. De fapt, publicul român îți asociază numele în primul rând cu muzica.
NC. Ăsta e adevărul!. Cel mai mult m-am ocupat de muzică și prin muzică am realizat cel mai mult. Începând din 1962, când am pus bazele formației Sfinții și până astăzi, sunt niște ani buni în care am practicat muzică. S-au făcut și o groază de discuri, am o sută și ceva de compoziții. Dar, terminând liceul de arte plastice, m-am înscris pe urmă la facultatea de arte plastice...
CP. Mai devreme menționai rolul dominant al muzicii în fața textului, cu toate că Phoenix a beneficiat de texte excepționale, unele semnate de mari poeți, altele semnate chiar de tine.
NC. Trebuie să o iau din nou de la începuturi. Am trăit cu un complex creat de maică-mea. Nu știi să te exprimi, n-ai vocabular, nu știi să vorbești! Și am rămas cu acest complex. Primele texte au fost scrise de Victor Șuvăgău și de Victor Cârcu, doi poeți foarte inspirați. Îi admiram pentru curajul de a se exprima în cuvinte. Eu mă exprimam prin instrument. Nu...
CP. Ai avut dintotdeauna o apetență pentru suprafețe mari, volume mari. Care este relația ta cu suma artelor spațiale, arhitectura?
NC. Întâmplător am ajuns să fac un curs de arte virtuale, arte digitale. La începutul anilor ’80 am primit un MacIntosh, la ora aceea se lucra numai pe așa ceva. Pentru că aveam și Artele Plastice în spate, am reușit să învăț destul de repede. Așa că, în scurt timp, veneau colegii la mine să le arăt eu cum se lucrează. Ceea ce azi nu se mai întâmplă, pentru că sunt total depășit. Dar la ora aceea, în scurt...
NC. Am ajuns încă din liceu să fiu fascinat de sculptură. Convingător a fost Szakàcs Bela, profesorul meu de sculptură, care era și yoghin și m-a convins să fac și yoga pentru o vreme. Aceste forme, care pot să te impresioneze, m-au obsedat. Chiar și sculptura abstractă, un Brâncuși, care creează doar simboluri, tot te poate impresiona. Însă eu rămân undeva la un un fel de naturalism. Îmi place anatomia, îmi place o formă solidă, convingătoare. Și chiar dacă suprafața este vibrată sau netedă, ritmul și proporțiile sunt cele care pot să...
