CP. Mai devreme menționai rolul dominant al muzicii în fața textului, cu toate că Phoenix a beneficiat de texte excepționale, unele semnate de mari poeți, altele semnate chiar de tine.
NC. Trebuie să o iau din nou de la începuturi. Am trăit cu un complex creat de maică-mea. Nu știi să te exprimi, n-ai vocabular, nu știi să vorbești! Și am rămas cu acest complex. Primele texte au fost scrise de Victor Șuvăgău și de Victor Cârcu, doi poeți foarte inspirați. Îi admiram pentru curajul de a se exprima în cuvinte. Eu mă exprimam prin instrument. Nu...
CP. Ai avut dintotdeauna o apetență pentru suprafețe mari, volume mari. Care este relația ta cu suma artelor spațiale, arhitectura?
NC. Întâmplător am ajuns să fac un curs de arte virtuale, arte digitale. La începutul anilor ’80 am primit un MacIntosh, la ora aceea se lucra numai pe așa ceva. Pentru că aveam și Artele Plastice în spate, am reușit să învăț destul de repede. Așa că, în scurt timp, veneau colegii la mine să le arăt eu cum se lucrează. Ceea ce azi nu se mai întâmplă, pentru că sunt total depășit. Dar la ora aceea, în scurt...
NC. Am ajuns încă din liceu să fiu fascinat de sculptură. Convingător a fost Szakàcs Bela, profesorul meu de sculptură, care era și yoghin și m-a convins să fac și yoga pentru o vreme. Aceste forme, care pot să te impresioneze, m-au obsedat. Chiar și sculptura abstractă, un Brâncuși, care creează doar simboluri, tot te poate impresiona. Însă eu rămân undeva la un un fel de naturalism. Îmi place anatomia, îmi place o formă solidă, convingătoare. Și chiar dacă suprafața este vibrată sau netedă, ritmul și proporțiile sunt cele care pot să...
Phoenix înseamnă omul, singurul care, vreme de cincizeci de ani, a tras la jugul unui car cu iluzii. Compozitor, textier, aranjor, manager, lider necontestat, Nicolae Covaci este Phoenix. O personalitate excepţională, un artist cu spirit renascentist, muzician, pictor, sculptor, poet, Nicolae Covaci este, a fost şi va fi spiritus rector al formaţiei Phoenix.
Lui îi datorăm faptul că Phoenix s-a născut şi, mai ales, că există. Mulţi au venit şi au plecat. Nicolae Covaci a rămas să poarte iluzia...
Nu ştiu cum se face că tatăl meu nu este el prea vorbăreţ, dar în câteva cuvinte îmi face sinteza lumii in care trăiesc. Îl întreb astăzi ce mai face, dacă e bine, ce mai e pe acasă, cum fug cifrele, cum fuge viaţa, cum mai e cu piaţa, ce mai zic oamenii pe stradă, ziarele, etc.
Tata e omul care îmi trasează imediat linia la jocul X şi 0 cu un singur cuvânt sau motto. Are el talentul lui de tată. Astfel că dacă eu sunt X şi el e 0, mă învinge rapid, la fel cum ar face-o dacă aş fi eu 0 şi el X.
