Sunt tipul de om care nu poate să călătorească într-o mașină condusă de altcineva. Am anxietăți pe avioane și nu pot adormi în tren, nici măcar la vagonul de dormit. Am crezut dintotdeauna că suntem propriii noștri stăpâni. Ce facem bun sau rău se află cu totul în mâinile noastre. Noi suntem subiecții vieților noastre și nu obiectele. Diferența e simplă, cei dintâi sunt definiți de noi în timp ce cei din urmă sunt definiți de alții. 

Lumea vorbește de digitalizare. De culturalizare on-line. De artă, cultură, educație transmisă digital. Totul este mai mult decât real, plauzibil și firesc. Dar în primul rând necesar. Este optimist, este eficient, este cu public. Și un public chiar numeros, ținând cont de puterea on-line-ului. Vechile ”stadioane umplute până la refuz” sau ”săli arhipline” și alte deja generice denumiri vor echivala cu o transmisiune normală, de audiență medie. Cu puțin noroc și experiență dobândită prin simpla practică, poți depăși zecile sau chiar suta...