Cred că una dintre cele mai odioase senzaţii pe care le poate încerca cineva în decursul vieţii lui este să bea lapte stricat. Probabil toţi am trecut prin asta la un moment dat: deschizi fridgiderul (despre care uiţi că, în ciuda încrederii totale pe care ţi-ai pus-o în el, nu poate ţine unele alimente proaspete la nesfârşit), iei cutia cu lapte, îi răsuceşti capacul şi, fără să mai verifici, torni din lichidul alb fie direct în cafea – cazul cel mai nefericit, în care se compromite şi bunătate de licoare vitalizantă, şi, implicit, restul...
Obişnuiam să trăiesc cu pasiune. Dar viaţa m-a ucis. Obişnuiam să cred că viaţa e o binecuvântare. Acum nu mai sunt la fel de sigură. Totul e iluzoriu, în van, un experiment bolnav al unui creator şi mai bolnav, care se bucură să ne vadă zvârcolindu-ne în chinurile facerii. Intru ce scop, ar fi întrebarea.
Însă întrebarea a devenit afirmaţie, căci răspunsul ei nu mai e necesar. S-a prefăcut şi el într-o iluzie, o iluzie a cunoaşterii deşarte. La ce bun să cunoşti scopul întru care ai fost zămislit, dacă nu-l poţi schimba, altera, modifica...