“Eram îngrijorată”, îmi spunea ea, “îmi era frică să nu ți se fi întâmplat ceva; când suntem amândoi n-am grijă, atunci putem muri împreună”. (Zenobia, Gelu Naum)
Uneori, se afunda în propria ei minte, înecându-se, sufocându-se. O apă neagră şi densă ca nişte nisipuri mişcătoare. Se zbătea cu o plăcere aproape sadică de a nu atinge suprafaţa şi a ieşi iarăşi în lumea de la exterior. În mâlul acela tulbure îşi zvârcolea uneori existenţa, pierdută în uitarea de sine. Nu ştia ce simţea în acele momente sau dacă mai simţea, nici ce gândea sau...
Ochii mi s-au deschis într-o realitate nouă, sticloasă, iar mintea a început să accepte ceva ce refuza de atâta timp. Am învins, dar mă simt înfrântă. Existenţa nu poate fi nobilă decât în banalitatea ei.
Cu cât te adânceşti mai mult în activitățile simple, cotidiene, cu cât te dedici mai mult mâncatului, dormitului şi a altor asemenea nevoi esenţiale, cu atât eşti mai mulţumit de sine. Singurele plăceri pe care ți le permiți într-adevăr sunt dintre cele mai comune. Fericirea rămâne un aspect abstract şi fals. Am fost crescuţi să credem în...