Nu ştiu cum se face că tatăl meu nu este el prea vorbăreţ, dar în câteva cuvinte îmi face sinteza lumii in care trăiesc. Îl întreb astăzi ce mai face, dacă e bine, ce mai e pe acasă, cum fug cifrele, cum fuge viaţa, cum mai e cu piaţa, ce mai zic oamenii pe stradă, ziarele, etc.
Tata e omul care îmi trasează imediat linia la jocul X şi 0 cu un singur cuvânt sau motto. Are el talentul lui de tată. Astfel că dacă eu sunt X şi el e 0, mă învinge rapid, la fel cum ar face-o dacă aş fi eu 0 şi el X.
Plouă. Dorinţă împlinită. Când eram mică, muzica ploilor era mereu alta. Acum, crescând, toate ploile seamănă între ele, au acelaşi bass, acelaşi amplificator, cu voice off identic, cu backingvocals sustras de griji, şi de fiecare dată aceeaşi cadenţă. Poeţii ploilor seamănă între ei, conduşi de aceleaşi temeri.
Când eram mică, ascultam ploile cu teama de a nu strivi concertul, cu teama de a nu pierde momentul în cutiile de carton ale uitării. În copilărie, eu şi mama ascultam ploaia. Şi muzica de la radio. Mamei îi plăcea muzica artiştilor...
Grăbiți, au ajuns exact la ora deschiderii. Au cumpărat biletele pentru intrare și cu gențile grele pe umeri au pășit înclinat și atent pe parchetul din lemn masiv care scârțâia sub tălpi, în sălile înalte ale muzeului de artă.
Colegul lui și-a lăsat geanta jos, chiar în fața tabloului indicat de profesor. Și apoi a scos un caiet și un stilou.
- Ce faci? l-a întrebat în șoaptă, chiar dacă acolo nu mai era nimeni. - Încep să scriu... ca să nu uit până acasă, a primit răspunsul tot în șoaptă.
