NC. Presupun că am fost unul dintre cei mai înfocați suporteri ai filmului. M-am dus la cinematograf de câte ori am putut , dacă reușeam, mă duceam în fiecare zi. Pe Ioji am vrut să-l bat ca să vină la cinema. Nu-l interesa. Cu forța i-am dus! Să vadă filme, să aibă altă trăire, alte orizonturi. Nu poți avea toate aceste experiențe în oraș. La cinema am ajuns să cunosc, să trăiesc, să am alte palpitații. E o altă cunoaștere, și ca sentiment și ca informație. Sigur, după ce acumulezi, începi să selectezi, nu mai apreciezi orice.
CP. Ați ajuns și voi pe ecran, nu ați fost doar spectatori.
NC. Am fost filmați în diverse împrejurări...
CP. Ați cântat în Agentul straniu, cu siguranță. Apariția voastră în filmul lui Savel Stiopul era foarte spectaculoasă. Cântați într-un bar, imaginea era blurată, distorsionată la limita între real și haucinație, voi apăreați ca o imagine a decadenței.
NC. Am mai făcut Canarul și viscolul, Nemuritorii... Muzica noastră a fost folosită în film, dar noi, ca imagine, nu am apărut.
CP. Nemuritorii a fost un film de succes, dar care a generat o dispută între tine și Nicolaescu. E un caz particular de film istoric, care a pornit, de fapt, de la conceptul albumului vostru Mugur de fluier. Întâi a fost muzica și pe urmă filmul?
NC. Bineînțeles. Colaborarea cu Nicolaescu a fost foarte interesantă. Noi îl idolatrizam pe Nicolaescu. A fost cel mai bun regizor al nostru, el făcea chiar filme. Restul filmelor românești erau teatru filmat. Nicolaescu făcea filme adevărate, de aceea am și colaborat cu el. Nu am știut că n-are caracter, dar asta este altceva.
CP. În Nemuritorii voi nu ați apărut?
NC. Am fost filmat călărind, dar nu mai știu în ce situație, ori dacă scena a ajuns în vreun film. Eu m-am dus la o filmare pregătit pentru o scenă pe motocicletă, echipat cu chipiu, cu geacă de piele, cu pantaloni de piele. Așteptam să îmi aducă motocicleta. Când colo, mă trezesc pe o iapă albă, imensă. Atunci m-am suit pentru prima dată în viața mea pe un cal. Instructajul a fost foarte scurt. O ții cu călcâiele și dacă vrei s-o frânezi, tragi de chestia asta! Ce i-o fi plăcut iepei, nu știu, dar a luat-o la fugă, de nu mai știam ce să fac. În spatele meu veneau vreo douăzeci de cai, iar în față era camioneta în care era cocoțat operatorul cu camera. Iapa era de neoprit, parcă voia să se urce peste el, în camionetă. Ține-o scurt, trage de frâu! Am tras cât am putut, sigur a durut-o de la zăbala acționată brutal, pentru că a făcut ceva foarte neașteptat. Iapa a întors capul și m-a mușcat de cizma stângă. Îi dau drumul la frâu, iapa își reia fuga spre camionetă. Trage-o scurt, n-o lăsa! Iapa se întoarce și mă mușcă și de cizma dreaptă. A întors biata iapă capul, eu mi-am imaginat că o doare, dar n-aveam ce face. Ea voia să se urce peste cei din camionetă, nu știu ce își imagina.
CP. Știu că ai avut și propriul tău proiect de film, cu care ți-ai încercat norocul la Hollywood.
NC. Am scris un scenariu pentru Empire of Vampires. În nordul Europei, niște cluburi de motocicliști duri, niște naziști, atacau magazinele și restaurantele turcilor. Unde vedeau kebab, săreau pe turci. Parcă erau oastea lui Vlad Țepeș, așa năvăleau pe turci. În scenariul meu, Vlad Țepeș renaște și ajunge șeful unei trupe de motocicliști. Unde vede turci, dă în ei în continuare. Povestea este mult mai rafinată și sofisticată decât pot eu să o povestesc în câteva cuvinte. Am scris și muzica, am terminat scenariul și am ajuns cu el în Hollywood. Am prezentat proiectul unui grup de producători de filme. Aaa... Dracula! Da, da, o întorceam eu, Vlad Țepeș. Zece milioane, douăzeci de milioane, au început să zboare cifrele prin aer. La un moment dat, mă întreabă unul bine, bine, dar când mușcă? Nu pricepeam. Când mușcă? Dar ce treabă are să muște? Păi, cum, el nu mușcă? Cum să muște? El este șeful unei trupe de rockeri și dă în stânga și în dreapta. Asta am priceput, dar el nu mușcă? Auziți, rahatul ăla pe care l-ați făcut cu Bela Lugosi, de ăla vorbiți? Eu îl respect pe Vlad Țepeș. Vă aduc un prim fanatic creștin. Arătați-mi un alt fanatic creștin! Fanatici islamiști sunt destui. Fanaticul meu creștin nu și-a pus bombele la brâu, în schimb și-a luat o trupă cu care îi alungă pe necredincioși, așa cum a făcut-o și acum câteva sute de ani. Bine, dar lumea trebuie să îl identifice... Cu ce să îl identifice, cu porcăria aia pe care ați făcut-o voi? Tu trebuie să înțelegi că... N-am vrut să înțeleg. M-am ridicat și am plecat.
CP. Și așa s-a încheiat cariera ta la Hollywood... Am înțeles că, până la urmă, s-a făcut un film având ca pretext, sau ca punct de plecare, acest scenariu.
NC. Aici și-a bătut joc cineva de mine. Eu am lăsat scenariul la Cărmăzan. Au făcut ei o porcărie... Într-adevăr, apare unul cu o Mobră sau așa ceva. Nu știu precis, că nu am văzut filmul și nici nu vreau să-l văd. Mi s-a povestit câte ceva. Oricum, din proiectul ăsta am rămas cu ceva. Piesele muzicale există, oricând pot să reiau tema.
CP. Mai ai și alte proiecte cinematografice?
NC. La ora asta e alt proiect care mă apasă și mă arde. Este un film care s-ar putea face cu fuga noastră din țară. Suntem singura formație din lume, care și-a riscat viața trecând peste cinci granițe, doar ca să cânte, să poată să cânte în libertate. Ultimul capitol din prima carte și primele două-trei din cea de a două au toată povestea, pornind de acolo deja se poate face un film. Sunt curios să văd dacă reușesc să găsesc pe cineva, să-l excit să facă acest lucru. Ar fi păcat să nu se facă. Cine a citit cele două volume a fost fascinat de episodul fugii. Cinci oameni, benevol, s-au lăsat înșurubați în boxele Marshall și duși în necunoscut, peste cinci granițe. Îți dai seama câtă încredere exista între noi la ora aceea...
CP. Este un eveniment foarte dramatic, cu mare potențial cinematografic. E o poveste care definește o generație, o parabolă a acelor vremi, a căutării drumului spre libertate. Poate vei reuși să faci filmul care să exprime acel sentiment al căutării.
NC. Sper.
CP. Să schimbăm acum formatul și să trecem de la cinematografie la televiziune. Un drum cu urcușuri și coborâșuri.
NC. Prima noastră apariție la televiziune... Cred că a avut loc prin ’68, când Cornel Chiriac ne-a descoperit, la Iași, la festivalul național studențesc, unde noi am luat Marele Premiu. Locul întâi nu s-a acordat, cred că locul doi l-a primit Roșu și Negru și pe trei a fost Mondial. Imediat după festival, Cornel ne-a adus la București, s-a înregistrat și primul disc, tot atunci s-a făcut și prima noastră televiune. Bineînțeles că au fost probleme, noi aveam părul lung, trebuia tot timpul să ni-l ungem, să-l legăm, să ne dăm cu făină și cu pudră și cu tot felul de chestii, să nu se vadă barba și pleata. Era un chin, dar, cu acest preț, apăream des. La radio eram toată ziua, în plus, începusem să apărem destul de des și la televiziune. Ceea ce azi nu se mai întâmplă.
CP. Acum nu mai sunteți interziși, dar apăreți mai rar decât atunci când erați.
NC. Suntem interziși. Pentru că marii comuniști de pe vremuri, astăzi sunt marii capitaliști. Atunci le-am stat ca spinele-n ochi, dar astăzi le stăm și mai tare în ochi. Pentru că noi îi frânăm. Noi suntem contra a ceea ce se întâmplă. Nu că m-ar fascina pe mine comunismul, dar ceea ce se întâmplă astăzi nu este acceptabil. Un om normal nu poate să accepte ce i se întâmplă. Numai că noi avem o nație de oi care behăie. Eu le spun de douăzeci și cinci de ani: oameni buni, vine lupul! Ei: mee..., mee... Eu: Vine lupul! Ei: Mee, mee... Asta-i Miorița!
CP. Să înțeleg că nu există proiecte legate de televiziune? Altceva decât remix-urile, minunate de altfel, ale lui Doru Ionescu?
NC. Aș vrea să fac un eveniment. Lucrez cu Furdui, care are intenții bune, a scos cântecul acela Noi suntem români. Dar piesa este interpretată atât de liniștită și echilibrată, mie îmi place mai multă forță... I-am propus să o reconstruim împreună. Oricum el nu are niciun videoclip. Vrem să facem un videoclip, cu noi în spate, cu o susținere ca lumea, astfel încât piesa să fie convingătoare. Separat de asta, vreau să mai fac cu corul Madrigal, o lucrare care mi-a plăcut tare mult. Mai avem o propunere de la corul Cercului Militar, care vor să lucreze cu noi. Ar fi interesat. De fapt, mie-mi plac corurile, așa că s-ar putea să mai facem niște proiecte mari. Problema este că noi, nemaifiind în atenția publicului, nu mai umplem săli. Altădată umpleam stadioane, la ora asta nu știu dacă mai umplem Sala Palatului. E o chestie tristă, dar trebuie să luăm act de ea.
CP. Care este relația ta cu media?
NC. Într-o bună măsură am pierdut-o. Noi trebuie să recâștigăm media. M-am gândit la o treabă. Dacă televiziunea română este falimentată, și asta cu multă grijă – ei nu mai au bani, vor să dea oameni afară –, ce-ar fi să ne dea nouă posibilitatea de a produce programe? Nu le cerem bani, nu trebuie să ne angajeze, să ne lase doar să facem emisiuni. Și eu aduc oameni să facem emisiuni de calitate. Să facem concurență cu toate nimicurile și porcăriile ce se fac împrejur. Că privații își pot permite să facă porcării, că o fac pe banii lor, dar statul n-ar avea voie. Ei zic că nu au posibilitatea. Bine, atunci le dăm noi ocazia! Eu sunt acum în niște discuții, să facem măcar o emisiune Phoenix, în care să fie doar calitate.
(va urma)