NC. Tatăl meu avea fascinația fotografiei și de la el am învățat respectul pentru această artă. Fotografiile pot fi expresive, câteodată mai expresive decât o pictură. Dar trebuie să știi să compui și să dozezi, trebuie să știi să lucrezi și cu aparatul, să-l stăpânești. Imitându-l pe tata, mi-am făcut și eu rost de aparat de fotografiat, chiar și de un aparat de fotografiat sub apă. Cum eu sunt și scafandru, am acces la peisajele subacvatice, care sunt inimaginabile. E o lume a cărei frumusețe te face să te desprinzi de griji și necazuri, să uiți tot. Când mă scufund, deja de la zece metri adâncime nu mai am datorii, nu există poliție, nu am de lucrat în grădină, nu mai există nici măcar câinii, nimic. Ești tu, doar tu cu respirația ta. Iar imaginile de care ai parte sunt indescriptibile, nu pot fi transmise decât filmând și fotografiind, ceea ce am și făcut în multe situații. Dar nu sunt profesionist în domeniul ăsta, că nu le pot face pe toate. Însă ceea ce am apucat să fotografiez și să fixez pe hârtie este impresionant.
CP. Nu te-a tentat să prezinți într-o expoziție fotografiile subacvatice?
NC. Nu m-am gândit niciodată la asta. Erau doar pentru mine. Eu am atâtea necazuri și atâtea apăsări de care scap atunci când mă scufund. Colțișorul acela de rai pe care l-am descoperit în Spania, mă ajută să-mi încarc bateriile, să mă degajez. Mă duc jos acolo, unde sunt singur cu respirația mea. O yoga mai profundă nu poate exista. Peisajul m-a ajutat, dar nu m-a interesat să-l fixez sau să-l dau mai departe.
CP. Nu ai încercat să transferi peisajele subacvatice, stările respective, în pictură?
NC. Marea apare de multe ori, cu valuri, cu stânci. Dar peisajele subacvatice, nu. E o idee interesantă, o să mă gândesc la asta.
(va urma)