CP. În mod firesc, în multe dintre spectacolele Phoenix, începând cu cele din vremea Cantafabule, poate chiar și mai dinainte, au apărut elemente de coregrafie, de dans, de teatru. Care este relația muzicii tale cu aceste arte?
NC. Trebuie să o iau iarăși de la început. Unchiul meu, fratele mamei, actor emerit la teatrul din Timișoara, m-a pus pe scenă încă de copil. Mi-aduc aminte de o piesă, Institutorii se numea, care începea cu o scenă în fața cortinei. Eu mă băteam cu câțiva, cu ghiozdanele în cap…
CP. Cred că te simțeai foarte în elementul tău…
NC. Recunosc că eram cunoscut de bătăuș încă de mic. Mama m-a crescut singură, tata fiind legionar, a fost arestat pe când eu aveam un an și a făcut vreo zece ani de pușcărie. Am crescut fără tată. De frică să nu scape hățurile, mama m-a bătut de m-a stâlcit. Îi mulțumesc și astăzi că a făcut-o. Dacă nu mă bătea, aveam șanse mari să ajung și eu la pușcărie.
CP. Deci tu erai în piesă în rolul bătăușului…
NC. Da. Eu dădeam mai departe. Pedepseam rău. Și am rămas cu această pornire. Pentru binele cuiva eu sar în foc. Nu vreau să fac decât bine, dar răul trebuie pedepsit din fașă. Că dacă nu-l pedepsești, nu-l stârpești, nu-ți faci bine nici ție, nici celorlaiti.
CP. Revenind la piesă...
NC. Era un joc, sigur, ne prefăceam că ne dăceam cu ghiozdanele în cap, cu cărți de lemn, cu ce era acolo. Așa începea piesa Institutorii, cu noi care ne băteam în fața scenei. Eram obișnuit cu publicul, n-avea nici un fel de emoții în fața unei săli pline.
Eram încă la școala germană, în clasa a III-a, când a venit o comisie de recrutare pentru școala de coregrafie de la Cluj. Căutau copii mai bine proporționați, mai bine făcuți. Eu, fiind amator de sport – de mic jucam fotbal, mă băteam, mă cățăram prin pomi, săream garduri, făceam înot de performanță – am fost ales pentru balet. Maică-mea m-a încurajat – Vrei să faci balet, să ajungi pe scenă? Mai bine te-ai duce, altfel cine știe ce iese din tine! – așa că am plecat să fac clasa a IV-a la Cluj.
CP. Și cum a fost la școala de balet?
NC. La internat, vin și eu, copilul lui mama, cu două valize cu haine, cu lanț de aur la gât... Acolo, dormitoare de câte zece paturi, lume amestecată. După două săptămâni nu mai aveam decât hainele de pe mine și nici lanțul de la gât nu-l mai aveam. Se adunaseră băieți din toată țara, bine făcuți, dar cam atâta. După vreo două luni, văd pe unul din clasa a VI-a cu lanțul meu la gât. L-am luat pe loc într-o serie de pumni, cât era coridorul de lung de la etajul doi, până în dreptul unui geam. Deja atârna afară, gata să-l arunc jos. M-au apucat colegii de haine, m-au tras de păr, m-au ținut în loc să nu-l omor. M-au dat afară din școală.
CP. Așa s-a terminat cariera ta de balerin.
NC. Am scăpat, Doamne, a fost un semn. Îți dai seama...
CP. Dar, mai târziu, elementele coregrafice au apărut în spectacole, nu?
NC. Sigur. Îmi plăcea faptul că prin gestică poți să creezi iarăși stări și să comunici. Am ales și fete frumoase, care știau să se miște, am creat scene dinamice. Dar, cum la vremea aceea nu aveam management profesional, care să se ocupe de imagine, de proiecții, de regia unui concert, coregrafia nu era o preocupare pentru noi. Aveam mare succes doar apărând pe scenă și cântând. Instalația mea era foarte bună, aveam la vremea aceea cea mai bună instalație de sunet din tot sistemul socialist. Noi puteam cânta pe stadioane, acolo iarăși se câștigau bani, așa că puteam să îmi permit o groază de investiții.
CP. Cu dansul…
NC. În școala germană eram cunoscut drept cel mai bun dansator de dansuri tradiționale nemțești, valsuri din acelea complicate… În mijloc era un stâlp, cu o coroană, de care erau legate niște pamblici. Dansam în spirală până pamblicile se împleteau în jurul stâlpului, apoi în sens invers, până se despleteau complet, fără să se încurce. Erau niște tehnici anume. Aveam costume tradiționale, cu cizme negre, cu laiber.
CP. Aveai și pantaloni tirolezi?
NC. Obligat. Toată lumea avea. Cămașă albă și laiber cu nasturi. Și eram cel mai bun yodeler. Eu, ca român. Nemții nu erau așa de buni ca mine. Când ne duceau în vacanțe, ne duceau la munte, unde erau șvabi, și făceam vacanțele împreună cu ei. Și acolo, când îmi dădeam drumul la yodel, se uitau șvabii la mine... Au fost niște aventuri pozitive, care mi-au dat curaj, încredere și prestigiu. Iar când am pus bazele formației Phoenix, automat au arătat cu degetul la mine: tu ești șeful!
CP. Așa a început?
NC. Așa m-am încărcat cu toate obligațiile și cu toate eforturile de a duce o trupă în spate. Prin Phoenix au trecut vreo 40 de oameni...
CP. Cred că 40 erau acum câțiva ani. Între timp, s-ar putea să fi trecut de 50, poate 60...
NC. Poate. S-au schimbat mulți. Fiecare și-a imaginat că, intrând în Phoenix, va da de bani, de gagici, de relații. Dar când au văzut ce eforturi, ce sacrificii se cer, au dat bir cu fugiții. Unul a rezistat un an, altul doi, altul trei, altul o jumătate de an... , apoi au renunțat.
CP. Revenind la coregrafie, mi-aduc aminte de spectacolul Cantafabule, pe care l-am văzut, cred că în ’76, la Clubul de la ora 7, cum se numea atunci, la casa de cultură Mihai Eminescu, acum teatrul Metropolis. Măști, dansatori, costume, erau multe lucruri acolo, care nu prea se mai văzuseră pe la noi.
NC. Am avut ocazia să lucrez cu un grup de dansatori tineri, excepționali, la Cantafabule, în fața Casei Poporului.
CP. Asta a fost după mulți, mulți ani.
NC. Da. Dar au fost niște scene formidabile. Însă, în acea vreme, nu m-am mai ocupat direct de coregrafie, am căutat profesioniști care să facă asta.
CP. Trecem de la coregrafie la teatru. Sunt mulți muzicieni care au avut tangențe cu teatrul, au creat muzică pentru spectacole de teatru. Ai avut vreodată tentația asta?
NC. Am jucat și eu în piese de teatru. Chiar și la facultate, student fiind, am jucat în spectacolul Țiganiada, după Budai-Deleanu. Mă văd și acum pe-acolo, pe jos, tăvălindu-mă pe scenă... Felul de a construi un eveniment m-a fascinat și m-am gândit întotdeauna cum poți să faci să nu fie doar o serie de piese pe care le cânți și pleci, un eveniment legat. Și Cei ce ne-au dat nume trebuiau să fie acest lucru, am încercat, ne-am costumat, am găsit și un spate senzațional, Dubașii din Brănești. Erau patruzeci și ceva de dubași, îmbrăcați în costume care stăteau drept pe ei, când porneau ziceai că se dărâmă munții! Aveam senzația că mă ridică în aer, când se porneau acolo, în spatele nostru.
CP. Ce a urmat după asta?
NC. Acum mă preocupă o lucrare, mă urmărește de câțiva ani de zile. Văd că nu mă sprijină nimeni. Se cheamă Ante-Miorița. Ce s-a întâmplat înainte de Miorița cunoscută? Poporul nostru este, din păcate, impregnat de acel fatalism pe care îl emană Miorița. Cum se poate ca atunci când îți spune cineva vezi că te pândește pericolul! ah, da... atunci spune-i mamei mele... Am găsit o variantă de Miorița, de origine sârbească. Mie-mi plac sârbii, care sunt oameni drepți și puternici. Și în Miorița de pe Valea Timocului, oaia fermecată, care se regăsește și în alte civilizații, ca și trădarea aceasta – nu apare numai la noi –, îi spune ciobanului ce urmează să i se întâmple. El nu-i cere spune-i mamei mele că la nunta mea a căzut o stea... Ciobanul se întoarce către prietenul lui cel mai bun, câinele. No, diseară ne-om bate! Și îi dă cap în cap pe conspiratori. Asta este Miorița mea!
CP. În ce stadiu este proiectul?
NC. Este un scenariu scris, am și piese compuse, dar nu este o lucrare terminată. Aș avea nevoie de o firmă serioasă care să mă sprijine, e nevoie de un casting. Am nevoie de opt soliști vocali și două soliste, e nevoie de un casting. O televiziune ar trebui să fie atât de inspirată, încât să mă sprijine. Îmi trebuie texte pe dialoguri, e mai complicat. La mine, nu ciobănașul este eroul principal, ciobănașul este un nevinovat care nu are habar de ceea ce se întâmplă. Toată natura, toată pădurea se aliază și îl ajută fără ca el să fie măcar conștient de asta. Îl ajută să scape de lup, lupul care a atacat-o pe Mioriță, și atunci s-a pregătit deznodământul. Ciobănașul nostru este un tip fericit, se bucură de natură, de frumusețea ei, de soare, de lumină, de iarbă, și vrea să împărtășească această bucurie. O bucurie împărtășită, e o bucurie dublă, nu-i așa? Atunci apar cei doi ciobani pizmași, unul ungurean și altul vrâncean. Ideea asta se pare că nu a plăcut nimănui, până azi nu apărut nimeni care să mă sprijine să o duc mai departe.
CP. Poate că există percepția că nu e un mesaj politically correct…
NC. Tocmai că este corect! Este cel mai corect mesaj!
CP. Crezi că poate fi finalizat acest proiect? Cred că mai ai și alte proiecte în agendă. La un moment dat voiai să finalizezi și Meșterul Manole…
NC. La Meșterul Manole am renunțat pentru că a fost făcut în mod caraghios, să băgat Ioji să-l facă și a ieșit o mare rușine. N-am știut unde să mă ascund când am văzut la televizor. Nu mă mai interesează, pentru că doar răscolesc niște murdării.
CP. În aceste condiții, Ante-Miorița rămâne principalul proiect?
NC. Am susținere, îl termin. N-am susținere, asta e!
(va urma)