Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă pun seara în pat, nu pot adormi neam, aşa cum ideal ne-a lăsat Domnul când punem capul pe pernă, decât poate în următoarele 1-2 ore de cai verzi pe pereţi. Şi asta nu pentru că nu aş fi deja suficient de extenuată, fie mental, fie fizic, de treburile de peste zi. Nu.
La ceas târziu în noapte, gândurile mele se trezesc la viaţă şi, intrând în hora amintirilor, a scenariilor, a închipuirilor, a regretelor, a fanteziilor şi a altor asemenea creaturi imaginare, mi se învălmăşesc toate în creier şi încep să-mi dănţuiască în pantofi de fier înroşit în foc.
Fricile ies şi ele din cele mai ascunse cotloane, anxietăţile se prind mână în mână şi se înlănţuiesc într-un domino infinit, iar ipoteticele alternative ale viitorului se strâng laolaltă în jurul unui glob purpuriu de cristal şi încep să invoce de nicăieri cele mai grozave întâmplări neîntâmplate încă, înconjurate de un abur mistic.
Am încercat tot felul de leacuri, mai băbeşti, mai tinereşti, puţine pun capăt vârtejului drăcesc de „cum ar fi fost dacă“, „de ce“-urilor, acele întrebări fără răspuns, şi, poate cel mai malefic dintre toate, abominabilului ochi care priveşte în viitor la fel de orb ca o găină pe întuneric: „Dar dacă?“
Litri de ceaiuri de muşeţel mi-au inundat stomacul, frecţiile cu levănţică pe la tâmple au lăsat în urmă doar un miros frumos în aer şi o unsoare pe pernă, laptele cald cu miere a rămas doar o poveste de spus copiilor (la culcare, ha!), iar amorţeala plăcută a duşurilor fierbinţi nu a ţinut decât de la baie şi până la pat. Nici cearşafurile moi şi curate nu au reuşit să mă îmbie la somn mai acătării, şi astfel m-am văzut rămasă cu o ultimă speranţă: pastilele de somn.
Mulţi se feresc de ele, puţini le înţeleg. Un adevărat tabu care, mai în glumă, mai în serios, ar trebui să respecte prescripțiile doctorului... Rostul lor e asemenea ochiului de far ce luminează pe furtună, aducând la mal corăbiile rătăcite. Numai o disperare uriaşă, o sclerotică brăzdată de firicele roşii de oboseală cronică, un cap greu ca o nicovală ce te trage în faţă şi nervi întinşi la maximum te pot împinge înspre o astfel de nevoie. Atunci când mintea refuză să-şi astâmpere delirul, numai ele o pot linişti, făcând-o să plutească lin în josul mult râvnitului râu al lui Hypnos. Şi, o, ce dulce e atunci îmbăierea în apele lui! Cât de moale devine alunecarea în abis şi cât de dulci visele izvorâte din tot acel amalgam, acum potolit.
Tot natura e cea care vine în întâmpinarea acestui neajuns, a acestei nevoi fireşti, fiziologice, câteodată imposibil de satisfăcut de la sine. Câmpuri de valeriană şi de maci îmi înconjoară acum patul, făcându-mă să înot într-un ocean nesfârşit de melatonină la capsule de 3-5 mg. Sedativele uşoare şi-au făcut cuib pe birou, pe noptieră, pe pervaz, în geanta mea de umăr, de mână, se află, oriunde aş fi, la doar o întindere de braţ, la numai o înghiţitură depărtare. Visele au amuţit şi ele, luând cu sine şi gândurile deşarte.
Acum, totul în jur e doar pace şi întuneric profund. Aşa cum probabil îmi închipui că trebuie să fi fost şi în ziua dintâi a creaţiei lumeşti.
Andreea Florescu
Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro Fricile ies şi ele din cele mai ascunse cotloane, anxietăţile se prind mână în mână şi se înlănţuiesc într-un domino infinit, iar ipoteticele alternative ale viitorului se strâng laolaltă în jurul unui glob purpuriu de cristal şi încep să invoce de nicăieri cele mai grozave întâmplări neîntâmplate încă, înconjurate de un abur mistic.
Am încercat tot felul de leacuri, mai băbeşti, mai tinereşti, puţine pun capăt vârtejului drăcesc de „cum ar fi fost dacă“, „de ce“-urilor, acele întrebări fără răspuns, şi, poate cel mai malefic dintre toate, abominabilului ochi care priveşte în viitor la fel de orb ca o găină pe întuneric: „Dar dacă?“
Litri de ceaiuri de muşeţel mi-au inundat stomacul, frecţiile cu levănţică pe la tâmple au lăsat în urmă doar un miros frumos în aer şi o unsoare pe pernă, laptele cald cu miere a rămas doar o poveste de spus copiilor (la culcare, ha!), iar amorţeala plăcută a duşurilor fierbinţi nu a ţinut decât de la baie şi până la pat. Nici cearşafurile moi şi curate nu au reuşit să mă îmbie la somn mai acătării, şi astfel m-am văzut rămasă cu o ultimă speranţă: pastilele de somn.
Mulţi se feresc de ele, puţini le înţeleg. Un adevărat tabu care, mai în glumă, mai în serios, ar trebui să respecte prescripțiile doctorului... Rostul lor e asemenea ochiului de far ce luminează pe furtună, aducând la mal corăbiile rătăcite. Numai o disperare uriaşă, o sclerotică brăzdată de firicele roşii de oboseală cronică, un cap greu ca o nicovală ce te trage în faţă şi nervi întinşi la maximum te pot împinge înspre o astfel de nevoie. Atunci când mintea refuză să-şi astâmpere delirul, numai ele o pot linişti, făcând-o să plutească lin în josul mult râvnitului râu al lui Hypnos. Şi, o, ce dulce e atunci îmbăierea în apele lui! Cât de moale devine alunecarea în abis şi cât de dulci visele izvorâte din tot acel amalgam, acum potolit.
Tot natura e cea care vine în întâmpinarea acestui neajuns, a acestei nevoi fireşti, fiziologice, câteodată imposibil de satisfăcut de la sine. Câmpuri de valeriană şi de maci îmi înconjoară acum patul, făcându-mă să înot într-un ocean nesfârşit de melatonină la capsule de 3-5 mg. Sedativele uşoare şi-au făcut cuib pe birou, pe noptieră, pe pervaz, în geanta mea de umăr, de mână, se află, oriunde aş fi, la doar o întindere de braţ, la numai o înghiţitură depărtare. Visele au amuţit şi ele, luând cu sine şi gândurile deşarte.
Acum, totul în jur e doar pace şi întuneric profund. Aşa cum probabil îmi închipui că trebuie să fi fost şi în ziua dintâi a creaţiei lumeşti.
Andreea Florescu