CP. Deja am ajuns, vrând-nevrând, la muzică, la interferențele acesteia cu celelalte arte. De fapt, publicul român îți asociază numele în primul rând cu muzica.

NC. Ăsta e adevărul!. Cel mai mult m-am ocupat de muzică și prin muzică am realizat cel mai mult. Începând din 1962, când am pus bazele formației Sfinții și până astăzi, sunt niște ani buni în care am practicat muzică. S-au făcut și o groază de discuri, am o sută și ceva de compoziții. Dar, terminând liceul de arte plastice, m-am înscris pe urmă la facultatea de arte plastice. Practic, eu sunt profesor de arte plastice.

CP. Deci asta e profesia de bază, cum se zicea pe vremuri!

NC. Eu sunt un muzicant amator. Nu m-am prezentat la post, pentru că pe vremea aceea nu existau șomeri...

CP. Unde ai luat repartiție ca profesor?

NC. Undeva în Ardeal, nici nu mai știu unde. Nici nu mă gândisem vreo clipă să mă prezint la post, era clar că nu mă voi duce nicăieri. La ora aceea, la începutul anilor ’70, aveam deja un succes foarte mare și nu se punea problema să mă duc să mă fac profesor. Așa că am continuat cu muzica și nu-mi pare rău. Am plătit niște prețuri enorme pentru această muzică și pentru tot ce am realizat, deși mulți mă invidiază sau mă laudă. Nicu, vai, ce ai realizat, vai, ce ai făcut! Prea puțini oameni au habar cât de mult a costat, ce preț am avut de plătit pentru ceea ce am realizat. A trebuit chiar să fug din țară ca să scap de pușcărie, voiau să mă bage la pușcărie în anii ’70, și a trebuit să părăsesc  țara ca să pot să cânt și să exist în continuare. Doar că, așa bănățean căpos cum mi-s eu, m-am întors și i-am scos și pe ceilalți. De ce numai eu? Numai că ceilalți, după numai jumătate de an, mi-au arătat degetul din mijloc și au făcut ei formație fără mine. Dar, nu contează, nu contează...

Am continuat să mă lupt. Mi-am adus aminte că am făcut Artele Plastice și în Germania am predat pictură ani de zile. Am avut și expoziții, am ținut cursuri, am făcut vacanțe întregi cu câte 40-50 de oameni, la Marea Nordului, câte o lună stăteam acolo cu ei și pictam. Eram angajat al comitetului de cultură al orașului Osnabrück.

Asta până când am început să îi iert pe trădători și am reconstituit Phoenix-ul, mai ales că, între timp, căzuse Zidul. Acuma, acasă! Toată lumea, acasă! Au nevoie de noi! N-au vrut să vină de la început, au venit unul-doi. Pe urmă, când au văzut că merge treaba, au venit toți.

Dar înainte de asta, rămas singur în Germania, a trebuit să mă descurc. Am cântat de unul singur...

CP. Ce fel de muzică ai cântat atunci când erai singur?

NC. Recunosc că am cântat o muzică internațională. De ce? În primele luni petrecute în Germania, când eram încă împreună cu formația, am mai cântat noi în stânga, în dreapta. Întreba lumea ce limbă e asta, în ce limbă cântați voi? Ce muzică bună aveți, dar nu înțelegem un cuvânt... ce limbă e asta? Eu le răspundeam țanțoș: latină veche! Mmm... clătinau ei din cap nedumeriți. Am zis atunci Hai să facem în engleză! Există și o variantă engleză. Am un disc cu piesele noastre , Mica Țiganiadă, Nunta, Iarna, cu texte în limba engleză. Și am avut textieri foarte buni! Primul textier, la Baba Novak, John Kirkbride, basistul de la Moody Blues, pe urmă Tom Buggie. Au fost mai mulți care mi-au scris textele în limba engleză.

Dar trupa s-a spart și am rămas singur. Am cântat în continuare blues, folk, rock din ăla greu... Mai aveam încă peretele ăla de Marshall-uri în spate... Lucram la un atelier de reparat motociclete, nu știam că sunt observat. Erau colegi, care lucrau și ei acolo, dar bine dotați cu lanțuri și alte ornamente metalice, cu geci de piele și tot arsenalul. M-au observat vreun an de zile. Apoi m-au invitat la un festival de motocicliști, erau câteva mii. Eu, singur pe scenă, fără trupă. Le-am cântat Smoke on the water și din astea grele. Singur, fără tobe, fără bas, fără nimic. Doar ghitară și voce. Și i-am convins pe băieții ăștia. Au sărit în picioare, cântau împreună cu mine. După scurt timp, m-au făcut membru de onoare în Asgard, una dintre cele mai puternice trupe de rockeri din Europa de Nord. Ei au avut grijă de mine, s-au ocupat de mine. Acolo am învățat ce înseamnă unul pentru toți, toți pentru unul. S-au îngrijit de mine ca de un frate, să ai mașină, să ai locuință, să ai leafă, să ai ce să mănânci. Tot, tot, tot.

Am continuat să cânt de unul singur. Am cântat prin cluburi, prin baruri, până l-am întâlnit pe Dzidek Marcinkiewicz. Cânta într-un club din centrul orașului. Într-o seară îmi face semn. Nu vii și tu să cânți? Hai, mă, și tu! În altă seară, m-am montat, am luat o stație cu mine și m-am dus pe scenă și am cântat. Dzidek cânta la keyboard și cu vocea. Așa am făcut noi doi o seară de blues și de rock de-a înnebunit Werner, proprietarul clubului. Formidabil! Aaah! Dacă ați avea și un toboșar, ați fi un trio extraordinar. Eu, care am văzut cei mai buni toboșari din lume, aș ști pe cine să aduc! Nici eu nu m-am lăsat mai prejos. Aveam deja câteva wisky-uri la bord, așa că am sărit imediat. Cel mai bun toboșar din lume l-am avut eu!  Habar n-ai tu ce-i aia! Nu se lăsa nici el. Nu, că eu l-am văzut și pe ăla și pe ăla... Termină! Pun pariu pe ce vrei tu că al meu e cel mai bun! Așa beat cum eram, am pus pariu cu Werner că eu am avut cel mai bun tobar din lume. Mai bun decât tot ceea ce văzuse el până atunci. Și văzuse. Pun mâna pe telefon și îl chem pe Țăndărică, care cânta prin nu știu ce restaurante, prin nu știu ce oraș. Lași orice și vii încoace! Niiicu, nu pot să cred! Hai, lasă toate și vino încoace!  Am făcut o seară în trei cum nu se mai văzuse în clubul acela. Werner a spart cinci scaune de bar, din propriul bar, a dat cu ele de pământ până le-a făcut praf. Ai câștigat, ai câștigat! Lada de sticle de wisky, care făcuse obiectul pariului, s-a terminat în noaptea aceea. Și de-atunci am rămas trio, Dzidek, cu mine și cu Țăndărică.

Cu timpul am ajuns să îl cunosc și pe Mani Neumann, am avut un basist sârb, Kopilovic, pe urmă un basist englez, trupa s-a schimbat. Și am ajuns să facem un prim disc, Transsylvania Phoenix. Casa de discuri urma să ne găsească și management pentru turneul de concerte, eram în febra pregătirilor. Cineva mă oprește pe stradă. Dar tu..., tu nu ești la concert?  Păi, ce concert? Cum ce concert? Transsilvania Phoenix?  Unde? Cum? Eram total derutat. A fost un moment de mare tensiune. Făcuseră din nou o formație și un concert fără mine. A fost a doua mare trădare a lui Țăndărică. Iar eu am fost cu cuțitul la gâtul lui, gata să îl omor. Norocul lui și al meu a stat într-o rază de lumină care s-a pogorât din cer și m-a luminat. I-am spus doar: în viața ta să nu-mi mai treci drumul! Povestea asta se găsește întreagă în carte[1].

CP. Drumurile voastre s-au mai intersectat și s-au mai despărțit de multe ori. Ați făcut diverse feluri de muzică la anume momente. Și pentru că am revenit la muzică, prin ce diferă muzica ta actuală de muzica Phoenix devenită clasică, aceea din anii ’70, de după Cei ce ne-au dat nume?

NC. Eu socot că muzica mea actuală este mult mai rafinată și mai complexă decât cea făcută în anii ’70. Nu mai pot să ascult Cei ce ne-au dat nume. Mi se pare atât de penibil, de copilăresc! Era un început, o deschidere de drumuri, dar era un început naiv. Ceea ce fac astăzi, e pe aceeași bază, dar descoperind un lucru, pe care nu îl știam. Celții au trecut prin Asia Mică, Balcani, Dacia, cu trei sute de ani înainte de povestea cu Christos. S-au simțit bine, au stat la noi o vreme. Pe vremea aceea, treceam Dunărea și-i fugăream pe romani. Asta până l-au trimis pe catalanul Traian, care ne-a tras o mamă de bătaie. Dar asta nu înseamnă că ne-au cucerit sau că ne-au latinizat. Celții au plecat spre nord, s-au dus până în Irlanda. În Banat, Transilavania, Maramureș se cântă celtic. Se cântă luminos, deschis cu intervale mari, terțe, cvarte, cvinte. În sudul Carpaților se cântă cu intervale mici, cu come, cu semitonuri, influențe foarte orientale, asiatice.  Aici apare întrebarea. Noi i-am influențat pe celți sau celții pe noi? Eu nu știu răspunsul. Nu ne-a povestit nimeni la școală despre celți. Eu am descoperit că în muzica mea există acest element celtic. Dar acest element celtic l-am luat din folclorul românesc, nu de la ei. Piesele mele au o melodie, au o construcție, au un refren, au o strofă, rămâi cu ceva în ureche și sunt înrudite cu ceea ce se întâmplă pe plan internațional. Am făcut o sinteză între rădăcinile acelea, date și ritualuri precreștine și ceea ce se întâmplă în lumea noastră, cu mijloace de expresie noi, bineînțeles.

CP. Ce pregătești pentru public?

NC. Pe 16 martie avem un concert în care reconstituim acest drum, de la muzica precreștină până la rock-ul cotemporan. Să nu confundăm rock-ul nostru cu ceea ce fac americanii sau englezii sau alții. Rock înseamnă stâncă. Este vorba de forță, de expresie. Ne exprimăm în forță. Rock Arhaic. Vreau să arăt acest drum, să-l schițez, pentru că într-o oră și jumătate nu poți să arăți tot. Vom face acest lucru, cât se poate acum. Poate că vom continua cu alte spectacole. Ceea ce se cântă azi este mult mai rafinat, mai complex. Este mai subtil decât ceea ce făceam în anii ’70.

CP. Cum va suna Phoenix peste cinci ani, să zicem, sau peste zece ani?

NC. Nu știu. Eu merg în continuare pe același drum. Am nevoie de interpreți, unul să bată la tobe, altul să facă muzicuță sau vioară sau violoncel. Am descoperit un băiat nemaipomenit, Naidin, care cântă la violoncel și cu vocea. Am o formație nouă, pentru că, Phoenix-ul este blestemat să renască. Cu un ghitarist de 12 ani, care cântă dumnezeiește, cu un toboșar de 14 ani, care îi dă lecții lui Țăndărică, violoncelistul Naidin, care strălucește în tot ce face, un solist vocal tânăr, Costin, care cântă atât de angajat, atât de credibil, că ajunge să convingă publicul cu textele noastre războinice, ceea ce nu reușeam sută la sută pe vremuri, încă un ghitarist de 17 ani,  Phoenix se reînnoiește de fiecare dată. Funcție de ceea ce vreau să exprim pe scenă, se schimbă componența echipei. Nu mai există o formație standard de cinci oameni. De fapt, cei cinci de altădată au stricat balada, povestea, legenda. Și atunci mi-am luat libertatea ca, în funcție de ceea ce vreau să exprim, să aleg mix-ul de instrumente și de instrumentiști pentru fiecare concert sau piesă în parte.

(va urma) 

credit foto: Nicu Covaci Facebook

 

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro