Am ajuns la o vârstă când veştile despre trecerea în nefiinţă a cunoscuţilor au devenit parte a vieţii cotidiene.
Mama mea, încă sănătoasă şi lucidă, îşi petrece bătrâneţea în Bucureşti, departe de noi, şi, când telefonul sună în miez de noapte, sărim în sus, speriaţi de ce o să auzim, mai devreme sau mai târziu, dar încă nu s-a întâmplat. Apoi ne scriu prietenii, sau aflăm pe Facebook despre unul sau altul care…uite aşa dintr-o dată…nu mai sunt. Din ce în ce mai mulţi, aproape de vârsta noastră. Printre monştrii sacrii ai scenei şi ecranului românesc, o generaţie de aur care se pierde în neant, se pierd colegi, colaboratori, prieteni, intimi din gaşca noastră şi dispar…
Am aflat cu durere despre o mare doamnă a scenei româneşti, Oana Ştefănescu şi neaşteptată ei dispariţie întru lumină. Printre lacrimi, înmărmuriţi de prematura ei trecere, dar aşa cum ar fi vrut ea, ne-am sculat în picioare ca la o premieră teatrală şi am aplaudat mut şi trist ca într-o scenă din Federico Fellini, pe care-l îndrăgea atât de mult.
Oana nu a vrut niciodată să fie o vedetă. Şi-a dorit să creeze cu har, cu mărgăritar sau haz, caractere memorabile pe scenă. Pentru Oana nu era vorba numai de talent, dar şi de disciplină, de efort, de o intelectuală călătorie creativă către un personaj. Nu era despre actorie cât despre o stare de spirit pe care numai cei cărora le-a oferit Cel De Sus graţie, că Oanei, o înţeleg.
Am cunoscut-o pe când eram boboci la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică în anii optzeci. A avut întotdeauna un oarecare instinct matern faţă de noi şi ne-a băgat în seamă, ne-a acceptat în cercul creativ al ei şi al colegilor, şi cu toţii ne-au ajutat să îndrăznim, să visăm.
Pentru noi, Oana şi Ionel Mihăilescu au fost cuplul perfect. Doi artişti de mare valoare, modeşti, întotdeuna deschişi să ajute, să deschidă ochi, să susțină, să sprijine. O uniune de o valoare umană şi intelectuală din ce în ce mai rară în lumea modernă, din păcate… Oana Ştefănescu, toate aplauzele noastre. Ionel Mihăilescu, teatrul Odeon, teatrul românesc, toţi care au apreciat-o şi au înţeles-o, suntem alături de voi în marea pierdere. Mai săraci cu o mare doamnă a scenei…
Tudor Petruț
Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro Mama mea, încă sănătoasă şi lucidă, îşi petrece bătrâneţea în Bucureşti, departe de noi, şi, când telefonul sună în miez de noapte, sărim în sus, speriaţi de ce o să auzim, mai devreme sau mai târziu, dar încă nu s-a întâmplat. Apoi ne scriu prietenii, sau aflăm pe Facebook despre unul sau altul care…uite aşa dintr-o dată…nu mai sunt. Din ce în ce mai mulţi, aproape de vârsta noastră. Printre monştrii sacrii ai scenei şi ecranului românesc, o generaţie de aur care se pierde în neant, se pierd colegi, colaboratori, prieteni, intimi din gaşca noastră şi dispar…
Am aflat cu durere despre o mare doamnă a scenei româneşti, Oana Ştefănescu şi neaşteptată ei dispariţie întru lumină. Printre lacrimi, înmărmuriţi de prematura ei trecere, dar aşa cum ar fi vrut ea, ne-am sculat în picioare ca la o premieră teatrală şi am aplaudat mut şi trist ca într-o scenă din Federico Fellini, pe care-l îndrăgea atât de mult.
Oana nu a vrut niciodată să fie o vedetă. Şi-a dorit să creeze cu har, cu mărgăritar sau haz, caractere memorabile pe scenă. Pentru Oana nu era vorba numai de talent, dar şi de disciplină, de efort, de o intelectuală călătorie creativă către un personaj. Nu era despre actorie cât despre o stare de spirit pe care numai cei cărora le-a oferit Cel De Sus graţie, că Oanei, o înţeleg.
Am cunoscut-o pe când eram boboci la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică în anii optzeci. A avut întotdeauna un oarecare instinct matern faţă de noi şi ne-a băgat în seamă, ne-a acceptat în cercul creativ al ei şi al colegilor, şi cu toţii ne-au ajutat să îndrăznim, să visăm.
Pentru noi, Oana şi Ionel Mihăilescu au fost cuplul perfect. Doi artişti de mare valoare, modeşti, întotdeuna deschişi să ajute, să deschidă ochi, să susțină, să sprijine. O uniune de o valoare umană şi intelectuală din ce în ce mai rară în lumea modernă, din păcate… Oana Ştefănescu, toate aplauzele noastre. Ionel Mihăilescu, teatrul Odeon, teatrul românesc, toţi care au apreciat-o şi au înţeles-o, suntem alături de voi în marea pierdere. Mai săraci cu o mare doamnă a scenei…
Tudor Petruț