CP. Mai devreme menționai rolul dominant al muzicii în fața textului, cu toate că Phoenix a beneficiat de texte excepționale, unele semnate de mari poeți, altele semnate chiar de tine.

NC. Trebuie să o iau din nou de la începuturi. Am trăit cu un complex creat de maică-mea. Nu știi să te exprimi, n-ai vocabular, nu știi să vorbești! Și am rămas cu acest complex. Primele texte au fost scrise de Victor Șuvăgău și de Victor Cârcu, doi poeți foarte inspirați. Îi admiram pentru curajul de a se exprima în cuvinte. Eu mă exprimam prin instrument. Nu deschideam gura să spun ceva, poate că asta m-a și motivat să creez niște tensiuni în muzică. Pe urmă am dat de Șerban Foarță și de Andrei Ujică, care ne-au ridicat pe cele mai înalte culmi ale producției literare. Însă după ce m-am întors în țară, m-am întâlnit cu Șerban Foarță și l-am rugat să îmi scrie din nou texte, pentru că aveam piese noi. Mi-a scris niște texte atât de frumoase, atât de aerate, atât de ușoare, atât de plutitoare... Eu, fiind foarte supărat, dezamăgit de câte mi s-au întâmplat și îndurerat  să văd țara atât de schimbată,  aveam nevoie de texte mai dure, așa că m-am apucat să le scriu. Așa a ieșit În umbra marelui urss, pe urmă am prins curaj. Eu nu fac versuri, eu nu fac poezie. Eu vorbesc în piese, așa cum vorbesc cu tine acum, încerc să fiu cât mai simplu și mai clar. N-am niciun fel de artificii ce din coadă au să sune. Dar emoția, starea, nu vin de la text, ci de la muzică. Textul doar completează imaginea, punctează pe ici, pe colo. Nu fac texte rafinate, dar îi apreciez pe cei care pot să le facă.  Am primit texte nemaipomenite și de la Voncu și de la Olărașu.

CP. Și relația ta cu poezia,  în afara muzicii, care este? Ai poeți preferați?

NC. Citesc cu plăcere. La vremea lui, m-a impresionat Păunescu. De aceea am și ajuns să îl sprijin să își facă cenaclul Flacăra. Cenaclul s-a făcut cu ajutorul meu, să mă ierte Dumnezeu!  Toate cenaclurile erau cu instalația mea de sunet și de lumini. Toate, până când, la Iași, m-a văzut îmbrăcat într-o chestie – eram și eu plecat! – , un fel de robă de catifea neagră, cu niște flori de aur, și cu părul lung până la coate...  Așa nu te sui pe scenă!  Poftim?... Swartz, strânge tot! Am strâns luminile și sunetul și am plecat. A rămas Păunescu pe întuneric, fără sunet, cu sala de sport plină. De atunci s-a rupt firul cu Păunescu.

CP. Dar aprecierea pentru poezia lui a rămas în picioare...

NC. Da. El avea un fel bolovănos de a se exprima, avea greutate în cuvânt. Asta îmi plăcea. Este la fel cu modul în care pictez eu. Știu să apreciez dacă cineva se exprimă ca lumea. Eu nu știu să mă exprim.

CP. Proiectul actual, bazat pe muzică arhaică, ce fel de texte folosește?

NC. Multe texte sunt originale. Și Casandra și Naidin, Roxana cu Florin, toți se inspiră direct din folclor. I-am ales pe ei pentru că se referă la folclorul adevărat , arhaic, strămoșesc și nu kitsch-ul care se practică astăzi peste tot. Eu vin cu piesele mele legate de haiducie, de joc, de horă, de pădure, de starea aceea de om liber. Am selectat piesele care se încadrează în acea stare, care te fac să te simți la tine acasă în România.

CP. Cântecul tău, care se numește Liber, e dedicat, de fapt, motocicletei. Dar starea e aceeași, idiferent de spațiu și timp.

NC. Libertatea este cea mai prețioasă, este cel mai valoros sentiment pe care poți să îl ai. Iar pe motocicletă ești mai liber ca oricând și oriunde. În fiecare minut se schimbă peisajul, în fiecare minut se schimbă temperatura, în fiecare minut se schimbă mirosul din aer. Și ai o herghelie de cai între picioare, asta nu se compară cu nimic.

CP. Revenind la texte, cine ți-a făcut textele în engleză?

NC. Eu am avut noroc să cunosc, în Spania, unde stau de vreo treizeci de ani, băieți de la Pink Floyd, de la Black Sabbath, de la Uriah Heep, care mi-au făcut și ei texte. Și În umbra marelui urss și Liber se cântă și în engleză, pe texte făcute de ei. În România cânt românește, pentru că vreau ca publicul să cânte cu mine, însă afară putem cânta în engleză.

CP. Ai menționat că trăiești de atâta vreme în Spania. Cânți și în spaniolă?

NC. Cânt și în spaniolă. Dar în spaniolă cântam de multă vreme! Pe vremea socialismului, trupele de rock din afară nu erau acceptate în România. În schimb, trupe de folclor și muzică tradițională – ceea ce acum se cheamă world music – veneau și pe scenele noastre. Au venit Los Paraguayos și au cântat de nu știu câte ori. Sau Los Plateados de Mexico... Aveam toate discurile lor și le cântam piesele. Eu cânt Malagueña și acum. Mi-a plăcut muzica spaniolă. Dar aveam o altă interpretare.

CP. Ați cântat și în Spania?

NC. Când a fost atentatul acela de la Madrid – când s-au pus bombele la metrou și au murit vreo două sute de persoane, printre care și mulți români – am fost , în sfârșit, chemați să reprezentăm țara. A fost prima și ultima dată. ICR-ul nu ne-a trimis niciunde pe planeta asta, unde sunt manifestări internaționale sunt trimiși doar țigani. Jos pălăria, sunt dotați de la Dumnezeu! Țiganii au multă sensibilitate și fantezie!  Dar cultura or nu este cultura noastră. Pe noi nu ne trimite nimeni să reprezentăm țara. Dar atuncea s-a întâmplat. Am cântat la Madrid într-o piață, vreo patruzeci de mii de oameni. Am lucrat special o piesă, se cheamă El preso numero nueve, Prizonerul numărul nouă. E vorba de un individ care și-a prins nevasta cu cel mai bun prieten al lui și i-a omorât. Acum urma el să fie spânzurat. Se duce un popă să îl spovedească.  Cântecul este povestea preotului care merge să facă spovedania condamnatului la moarte. M-am dus să-l spovedesc pe ăsta, săracu’, mi-a povestit ce s-a-ntâmplat... Dar latinii au mijloacele lor de exprimare, sunt ușurele, ghitarele sunt cântate sus, vocile sunt înalte. Cum poți să cânți ca la nuntă, când ăla moare acolo? Și-a omorât nevasta și prietenul, acum urmează și el să fie executat, și tu cânți de parcă nu s-a întâmplat nimic. Am făcut o variantă cu ghitară distorsionată, un fel de blues tragic, greu, cu voce aspră, bas adânc. Au venit spanioli din public, înlăcrimați. N-am crezut că din muzica noastră se poate face așa ceva!... Depinde cum interpretezi. Fiecare țară are altă tradiție, altă sensibilitate. Depinde și de munți, și de soare, și de apă... și de țânțari, și de șobolani... Noi avem și una și alta. Putem fi și sensibili, putem fi și foarte duri. Bogăția asta de expresie ar trebui folosită în continuare. Noi avem o tradiție spirituală veche și apreciabilă și este păcat că astăzi se propagă numai lucruri ieftine. De când muzica s-a industrializat, logic, se cer doar investiții mici și câștiguri mari. Și astea se fac oricum, dar nu pe bază spirituală.

(va urma)

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro