În 2021 se împlinesc 72 de ani de la înființarea Bibliotecii Române din Freiburg, 1949, dar și 72 de ani de la editarea de către Biblioteca Română din Freiburg a volumului Mihai Eminescu: Poesii – Ediție de pribegie, prefață de Mircea Eliade, 1949
                                                                                                                    *

Una din instituțiile notabile ale exilului românesc, cunoscută sub numele de Biblioteca Română din Freiburg1 e înființată acum 72 de ani, la 1 mai 1949, în orașul Freiburg am Breisgau, Republica Federală Germania. Inițiativa aparținea lui Virgil Mihăilescu și unui grup de refugiați și exilați români, pe de o parte cu scopul de a contracara acțiunile de distrugere a culturii și a memoriei românești puse în operă de ocupantul bolșevic din România, iar pe de altă parte în scopul facilitării accesului la cărţi, reviste şi documente culturale româneşti, atât pentru românii din exil, cât şi pentru străinii care doreau să cunoască România. De-a lungul timpului, cu precădere în cursul evoluției diferitelor etape ale Războiului Rece, Biblioteca Română din Freiburg a fost finanțată și susținută de autoritățile germane, de unele asociații și organizații ale românilor din Germania, S.U.A, Franța, Vatican.

Dacă în 1956 Biblioteca dispunea de un fond de circa 7000 de publicații, în anul 1975 numărul lor urcă la 38 336 de unități (cărți și publicații periodice), pentru ca la finele anului 1986, când Virgil Mihăilescu renunță la funcția de director, să se ajungă la un total de peste 70 000 de cărți și peste 2000 de ziare și reviste (Biblioteca deține cea mai mare colecție aproape completă de gazete și reviste românești din exil). În Fondul Bibliotecii, au intrat multe donații: “Fondul Gino Lupi” (15.000 de volume, din 1965), “Fondul Grigore Nandriș”, „Fondul Mitropolitului Visarion Puiu al Bucovinei” (icoane, cărți, arhive personale), „Fondul George Racoveanu”, “Donația Octav George Lecca” , “Fondul J.N. Manzatti” , „Fondul Basil Munteanu”, „Fondul Familiei Alexandrina și Marcel Fontaine” etc. Însăși Familia dinastică de Hohenzollern a donat Bibliotecii un manuscris al poeziei Criticilor mei de Mihai Eminescu.

Printre primele acțiuni ale grupului inițiator din jurul Bibliotecii, se numără editarea, chiar în septembrie 1949, a volumului Poesii – Ediție de pribegie, de Mihai Eminescu, având o prefață de Mircea Eliade. Acesta a considerat cartea drept „un model suprem al voinţei, stăruinţei şi continuităţii româneşti în exil”.

                                                                                                                          *

Textul Prefață de Mircea Eliade din volumul Poesii – Ediție de exil:

I. După rezistenţele pe care le-a întâmpinat în timpul scurtei şi chinuitei lui vieţi, opera lui Mihai Eminescu s-a impus fulgerător, neamului întreg, iar nu numai păturei culte. Nu ştiu dacă s-a făcut vreodată socoteala exemplarelor tipărite din Poeziile lui Eminescu. Dar în mai puţin de o jumătate de veac, poeziile acestea au fost reproduse în multe zeci de ediţii, de la modestele tipărituri populare până la admirabila ediţie critică a Fundaţiilor Regale, îngrijită de Perpessicius. Astăzi, după ce-au cunoscut atâtea culmi şi atâtea onoruri, Poeziile lui Eminescu, cenzurate în ţară, apar aşa cum le vedeţi, în haina sfioasă a pribegiei. Gloria lui Mihai Eminescu ar fi fost poate mai puţin semnificativă, dacă n-ar fi luat şi el parte, de peste veac, la tragedia neamului românesc.

II. Ce înseamnă pentru noi toţi, poezia, literatura şi gândirea politică a lui Eminescu, o ştim, şi ar fi zadarnic s-o amintim încă o dată. Tot ce s-a creat după el, de la Nicolae Iorga şi Tudor Arghezi până la Vasile Pârvan, Nae Ionescu şi Lucian Blaga, poartă pecetea geniului sau măcar a limbii eminesciene. Rareori un neam întreg s-a regăsit într-un poet cu atâta spontaneitate şi atâta fervoare cu care neamul românesc s-a regăsit în opera lui Eminescu. Îl iubim cu toţi pe Creangă, îl admirăm pe Haşdeu, învăţăm să scriem de la Odobescu, îl respectăm pe Titu Maiorescu şi anevoie putem lăsa să treacă mult timp fără să-l recitim pe Caragiale. Dar Eminescu este, pentru fiecare din noi, altceva. El ne-a relevat alte zări şi ne-a făcut să cunoaştem altfel de lacrimi. El şi numai el, ne-a ajutat să înţelegem bătaia inimii. El ne-a luminat înţelesul şi bucuria nenorocului de a fi român.

III. Pentru noi, Eminescu nu e numai cel mai mare poet al nostru şi cel mai strălucit geniu pe care l-au zămislit pământul, apele şi cerul românesc. El este, într-un anumit fel, întruparea însăşi a acestui cer şi a acestui pământ, cu toate frumuseţile, durerile şi nădejdile crescute din ele. Noi cei de aici, rupţi de pământ şi de neam, regăsim în tot ce-am lăsat în urmă, de la văzduhul munţilor noştri şi de la melancolia mării noastre, până la cerul nopţii româneşti şi teiul înflorit al copilăriei noastre. Recitindu-l pe Eminescu, ne reîntoarcem ca într-un dulce somn, la noi acasă. Întreg Universul nostru îl avem în aceste câteva zeci de pagini pe care o mână harnică le-a tipărit şi le împarte astăzi în cele patru colţuri ale lumii, peste tot unde ne-a împrăştiat pribegia. Păstraţi-le bine; este tot ce ne-a mai rămas neîntinat din apele, din cerul şi din pământul nostru românesc. Mircea Eliade Paris, septembrie 1949”


                                                                                                                       *

Monica Lovinescu despre Mihai Eminescu.

În opera Monicăi Lovinescu - care a fost o operă de exil și anume una de exil combatant anticomunist și antitotalitar - , există fără doar și poate un model al vieții literare românești, dar și al spiritului românesc însuși, și acela se numește Mihai Eminescu.

Obligată fără voie să aleagă nu revenirea în România ci exilul la Paris în anul 1948, în timp ce mama sa, Ecaterina Bălăcioiu ex-Lovinescu, rămâne ostatică în România bolșevizată, Monica Lovinescu e confruntată încă din primele luni de exil cu o severă depresie post-traumatică, despre care mărturisește nu o dată în memorii și jurnale2. Salvarea a venit din forța acestei personalități ieșite din comun, din viața intelectuală atent şlefuită încă din copilărie: a contat educația oferită de E. Lovinescu și de mama autoarei, Ecaterina Bălăcioiu, bazată pe dialog și pe modele alese în spiritul valorilor și al unei etici culturale ireproșabile, astfel că toate acestea creează un scut în faţa clivajului şi a tentaţiei suicidare declanșate după despărțirea brutală și de mamă, și de țară. Monica Lovinescu se va raporta la tipare culturale şi la reperele etice sigure, reuşind să tracteze cu bine la mal sufletul încărcat de tragediile exilului; celei condamnate să asiste, neputincioasă, dincolo de Cortina de Fier, la agonia şi la moartea nemeritată a mamei, după ce îşi pierduse timpuriu şi tatăl, viaţa îi oferise un proiect de compensare prin fapte şi atitudini concrete, de salvare a altor vieţi închise în Gulagul românesc.

Exilul românesc occidental din acei ani era format din mulți intelectuali de elită și dintr-un corp diplomatic excepțional, aceștia fiind reprezentanți ai societății rejectate de dictatura proletariatului ce fusese instalată de URSS în România, după ce sovieticii forțaseră și abdicarea în 1948 a Majestății Sale Regele Mihai. Trăind la Paris într-un atare mediu, Monica Lovinescu este captată de curentul românesc democratic și anticomunist din exil ce începuse a se organiza politic și cultural în Occident, și care începea să lupte împotriva ilegitimului stat bolșevic, comunist, precum și pentru a elibera România de sub teroare. A contat mult, pentru tânăra Monica Lovinescu, să afle despre multitudinea de modele de eficiență și de vitalitate românească, ce începuseră a re-organiza lumea românească zdrobită de război: autoarea va mărturisi, în Jurnale și în volumul La apa Vavilonului, cât de mult au inspirat-o și au îmbărbătat-o veștile despre înființarea, acum 70 de ani, în 1949, a Bibliotecii Române din Freiburg precum și editarea, de către Bibliotecă, a volumului Mihai Eminescu – Ediție de exil, cu o Prefață de Mircea Eliade.

Forța culturii, a educației, a memoriei, a eticii neuitării avea să modeleze un critic literar eminent, un luptător pentru cultura libertății în România, unul din cei mai remarcabili intelectuali români și figura feminină cea mai reprezentativă din exilul românesc democratic. Pentru Monica Lovinescu, la fel cum și pentru întregul exil – atât de dinainte de 1989, cât și cel de tranziție – Mihai Eminescu nu era doar poetul de geniu, ci devenea simbol, un chip al forței de renaștere dar și al nefericitului destin național.

[1]  Conform statutului de la înființare, Biblioteca Română din Freiburg își fixase următoarele obiective: „1. Strângerea tuturor lucrărilor privitoare la istoria și la cultura poporului român, atât a celor originale, publicate în țară sau în străinătate în limba română, cât și a traducerilor lor în diverse limbi străine, precum și a lucrărilor autorilor străini din România. / 2. Colecționarea tuturor ziarelor și revistelor românești apărute în străinătate. / 3. Crearea unei arhive cuprinzând material documentar privind toate manifestările culturale românești din străinătate, prin strângerea publicațiilor de orice natură: memorii, apeluri, circulare, albume, fotografii, programe etc. / 4. Organizarea unui mic muzeu cuprinzând: obiecte de artă, țesături, tablouri, reproduceri fotografice, etc., cu scopul de a fi prezentate tuturor compatrioților și prietenilor vizitatori. / 5. O secțiune specială este prevăzută pentru colecționarea lucrărilor de cultură generală din literaturile străine. / 6. Editarea anumitor opere prezentând o importanță deosebită pentru cultura românească; publicarea de extrase, rezumate, antologii din lucrările fundamentale ale literaturii române; redactarea unui Catalog General al Bibliotecii, a unui Buletin Cultural Informativ, cu expunerea problemelor generale de cultură românească, a Buletinului Bibliotecii Române (Studii și documente românești, Biblioteca din Freiburg, Seriile 1953-1957, 1958-1967, 1968-1990/1991, total 20 de volume), a unui Buletin Bibliografic etc./ 7. Conducerea Bibliotecii Române urmărește ca această creație culturală să devină o sursă de documentare obiectivă pentru toate problemele istoriei și culturii române, cu scopul de a pune la dispoziția tuturor cercetătorilor, români și străini, un material documentar informativ cât mai bine organizat.”

[2]  „De la Cioran învăţasem că cel mai sigur mijloc de a nu te sinucide este s-o doreşti patetic în scris. Însă nu aveam vitalitatea lui Cioran la care negaţia era jubilatorie. De la o întâlnire cu el, plecai revigorat şi aproape încrezător în virtuţile…optimismului” (Monica Lovinescu, La apa Vavilonului, Ed. Humanitas, 1999, p. 55). La 7 mai 1949, autoarea nota că „sinuciderea revine prea insistent în Jurnalul acelor ani pentru a nu o repune în contextul ei: obsesiile mele recurente: moartea (încă din copilărie), fâşâitul timpului (îl ocolisem cu grijă pe plângăreţul Lamartine, ceea ce nu mă împiedica să-i caut ecoul în toate bibliotecile), ideea fixă a ireversibilei treceri”.



Angela Furtună

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro