Aş vrea să existe o cale de a face lucrurile mai uşoare, de a cere şi de a primi ce ai nevoie să ţi se dea aici şi acum, că doar nu trăim o sută de ani. Muncim, creăm, iubim, greşim, dar de ce trebuie totul să pară atât de iremediabil, atât de fatalist? Un drum cu o singură bandă, dar cu milioane de rute alternative. Mi-ar plăcea ca dorinţele să fie mai accesibile, să nu ne mai împiedicăm de propriile gânduri şi frici, să fim oameni mari în adevăratul sens al cuvântului, să avem curaj să spunem ce gândim şi să gândim ce simţim cu adevărat. Să ne avem.

Am obosit de fugă, de fuga în cercuri concentrice în jurul propriei fiinţe, dar uite că nici statul pe loc nu te duce nicăieri. Nu există cineva care să vrea să mă împingă de la spate, să vină să mă ia cu el şi să mă duc acolo unde e bine şi soare, unde nu sunt lacrimi decât de fericire şi unde dorul nu există? Aştept, încă aştept, pe acel cineva care va fi suficient de temerar cât să mă ridice de unde am căzut, acelaşi loc ca astă vară, să-mi panseze rănile şi să mă strângă la piept.

„Nu te mai teme, eşti cu mine de-acum.“ Iar eu să mă sprijin pe braţul lui şi, cu mâinile şi picioarele tremurânde de efortul de a-mi susţine propriul trup, slăbit, i-aş spune: „De când te aştept. Credeam că nu mai vii…“

Dar toate astea par poveşti, aşa-i? Basme de copii, minciuni frumoase, iluzii idilice, vorbe-n vânt spuse într-o doară pe canapeaua unui psiholog care nu mai ştie nici el ce să se facă cu tine. Cum să mă îndrept, care e drumul cel bun pe care TREBUIE s-o apuc? Rătăcesc de prea mult timp şi-am bâjbâit prea mult în întuneric ca să mai ştiu acum să păşesc drept.

M-am amăgit şi am sperat în van, am crezut şi am rămas dezamăgită, am pariat şi am pierdut, cum, cum pot eu să refac toate astea şi s-o iau de la început? Dar oare vreau? Nu mai ştiu să încep, am uitat să iubesc, mă tem şi parcă prefer să nu mai înţeleg ce-i iubirea decât să mai iubesc din nou şi să mă afund, încă o dată, în aceleaşi nisipuri mişcătoare care mă înghit, înghit totul în jur. Care te obliterează de pe fața pământului. Am uitat şi prefer să rămân uitată, prinsă în negura fanteziilor, a unor dorinţe promise, dar neîmplinite, pe veci pierdute. Am uitat. Şi nu mai vreau să-mi amintesc. Memoria mă doare, mă arde, senzaţiile îmi apasă creierul, s-au impregnat hoţeşte în sufletul meu, în mintea mea, şi nu mă lasă să scap, să evadez din această închisoare a reflecţiilor.

Ce zbucium, ce chin. Ceva ce-a fost cândva frumos, sublim, etern, Totul (!), a dispărut, nu a mai rămas nimic acum, cenuşă şi scrum, şi totuşi revine, praful lui îmi îneacă retina şi îmi înceţoşează privirile iar şi iar, la intervale neregulate, nelăsându-mă să trăiesc. Şi poate că nu vreau să trăiesc, poate că nu mai am nicio dorinţă de viaţă, nici de iubire, doar de moarte, latentă şi grea. Umbrele îmi populează zilele, iar nopţile, nedormite, îmi lasă trupul rece şi gol, trezit de zori în lacrimile unor dimineţi cândva împlinite. Cândva, în alte dimineţi nu demult apuse şi parcă întâmplate într-o altă viaţă, am fost fericită. Fericită când dintr-una mă găseam în El şi din doi deveneam iarăşi unul, aşa cum presupun legile nescrise ale acestui Pământ. În acele dimineţi, când mă trezeam cu visele-mi pe buze şi cu viitorul în priviri, aveam totul. Şi poate că n-o ştiam. Poate că da. Poate că nu-ndrăzneam s-o recunosc, s-o spun, s-o cred, dar o simţeam. Simţeam fericirea aceea lichidă ce se scurgea prin mine, în mine, în afara mea. Eram doi. Şi-apoi redeveneam unul singur.

Acum, dimineţile mă prind la singular, indiferent de trupul care se odihneşte lângă mine, şi poate că iubirile stelare nu sunt menite să dureze. Plinătatea lor e prea mare de dus pentru nişte inimi de simpli muritori. Până şi Cătălina l-a refuzat pe Luceafăr în favoarea unui simplu paj, a dat o iubire cosmică pe una muritoare, dar împlinită. Şi cine sunt eu să le spun astrelor ce să aleagă pentru mine, când nici eu nu mai ştiu ce-mi doresc?

De fapt, ştiu, ştiu doar atât: îmi doresc să fiu fericită...  

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro