Aş vrea să scriu, să scriu, să mă tot scriu, până când mi-aş ajunge la miez, întocmai ca un ghem pe care-l desfăşori şi căruia, după o vreme, îi găseşti capătul. Aş vrea să scriu, să scriu, să mă tot scriu, până când mi-aş elibera capul de gânduri şi inima de regrete, întocmai ca un butoi de vin ce se goleşte printr-un furtun subţire în carafe mai mici. Căci carafele sunt mai uşor de băut decât butoiul întreg, iar tot aşa eu aş putea să mă înţeleg mai bine scrisă în câteva rânduri pe rând. M-aş bea atunci în fiecare seară, câteva cuvinte după cină, atât cât să-mi facilitez digestia, şi poate că, într-o bună zi, aş ajunge să mă cunosc/golesc pe deplin. Dar oare ce aş face odată atins acel nivel de saţietate? Cum m-aş simţi: mai plină, după ce m-am băut de tot, sau mai goală, după ce am vărsat tot ce era în mine?
În orice caz, să revenim: aş vrea să scriu, să scriu, să mă tot scriu, până când n-ar mai rămâne nimic de scris din mine, doar din afara mea, şi-atunci, oricum, lumea mi-ar părea mai uşoară, căci aş fi asemenea unui balon umplut cu heliu, gata să mă înalţ deasupra tuturor şi să le observ vieţile după ce mi-am petrecut eu însumi viaţa ca o minge umflată şi grea pe pământ, bătută de colo-colo în şuturi de năpaste şi nevoi. Şi-abia atunci aş vedea ce înseamnă să fii liber, lipsit de griji şi de gânduri, şi m-aş tot înălţa în zbor până când aş ajunge la cel mai înalt nivel din cer, dar totuşi nu atât de sus încât presiunea atmosferică să-mi nimicească învelişul fragil.
Iar de acolo, din înalturi, aş respira, în sfârşit, uşurată. Iar respirând şi tot respirând, m-aş dezumfla şi aş ajunge, din nou, în atmosfera terestră, înapoi printre semenii mei. În fine, nu chiar semenii mei, căci ei ar continua să fie oameni, iar eu aş rămâne un balon acum dezumflat de viaţă, şi totuşi încă aş mai avea puterea de observaţie, doar câmpul focal mi-ar fi schimbat. În loc să-i observ de sus, i-aş observa acum de jos, de sub ei, de acolo de unde nici nu s-ar gândi să-şi coboare privirea.
Şi le-aş vedea neajunsurile şi micimea, deşi aş fi la mila paşilor lor, căci odată descoperind văzduhurile cele mai înalte, nu ai cum să te mai întorci la a fi ignorant. Şi poate că aş fi un balon rămas fără aer, dar aş fi unul iluminat. Iar iluminarea asta, deşi benefică, nu-mi va aduce fericire, căci fericirea nu e destinată celor iluminaţi, ci, dimpotrivă, celor neiluminaţi, un echilibru just pentru ca fiecare să vrea a-şi continua existenţa. Iluminarea şi ignoranța sunt două faţete binecuvântate ale aceleiaşi monede, nu le poţi avea pe amândouă, însă, oricare îţi va cădea atunci când se va arunca cu banul din ceruri pentru a-ţi alege soarta, îţi va oferi un avantaj. Şi fie că vei ajunge să fii un bec spart sau unul care să dea lumină celor din jur, sfârşitul tău va fi acelaşi cu al oricărui altcuiva: te va găsi cu fitilul scuturat sau în cioburi, după caz.