Era o noapte călduţă de la începutul verii. Stăteau amândoi în faţa casei lui, încordaţi, fiecare cu propria nelinişte în suflet.

- Nu înţeleg, ce ţi-e aşa greu, de ce trebuie să renunţi la mine? a întrebat ea, pentru a nu ştiu câta oară, cu lacrimi nestăpânite în ochi.
- Ce vrei de la mine, Andreea? a rispostat el, aproape impasibil.
- Vreau o viaţă cu tine! Câte zile oi avea, vreau să le trăiesc cu tine! a izbucnit ea, simţind cum i se sfâşie inima la vederea unei asemenea indiferențe din partea lui.
- Ţi-am zis, nu se poate…
- De ce nu se poate?

Tăcere.

- Mă vrei!? a strigat ea, în aerul nemişcat al nopţii, în liniştea din jur a orelor târzii, acompaniată ocazional de zgomotele unei maşini rătăcite pe bulevard.
- Nu am timp să te vreau! a replicat el cu disperare, o vână pulsându-i violent pe frunte. Nu am timp să te vreau… Nu acum...

De ce trebuia să fie atât de complicat? De ce iubirea se resimţea atât de dureros? Se uită la el cum se uită la ea, cu deznădejde, cu milă, cu o vinovăţie infinită, cu regret, şi nu pricepea unde greşea. De ce nu acum?

Ar fi vrut să continue, să-i spună cât îl iubeşte, că e dispusă să-l aştepte orişicât, că nu îşi doreşte alt bărbat în locul lui. În schimb, s-a mulţumit să tacă. Şi-a coborât capul, lăsând lacrimile să curgă nestingherite pe trotuar. Una, două, trei. Udau acum pavajul, sărându-l cu nefericirea ei.

Nu ştia cum să-l convingă, cum să-l facă să rămână, şi nici nu voia să fie nevoie să facă una ca asta. Nu voia să-i dea iubire cu de-a silă. Avea ce să iubească la ea chiar şi aşa. Şi totuşi, de ce nu o făcea? De ce nu era suficient ca să-l înduplece?

El a venit înspre ea. La început, timid. Apoi a cuprins-o într-o îmbrăţişare strânsă, sufocantă. Lacrimile au continuat acum să umezească tricoul lui, şi brusc s-a simţit ca o copilă care plânge neputincioasă la pieptul tatălui ei. El trezea astfel de simţiri în ea şi nu înţelegea dacă era de bine sau de rău. Moliciunea pielii lui, mirosul atât de masculin şi totodată atât de delicat o îmbătau de nişte senzaţii vag cunoscute, dar demult uitate. Îi retrezeau nişte amintiri vechi, pierdute în negura inconştientului, acum amorţit.

S-a depărtat puţin de el, atât cât să-l privească în ochi, în ochii aceia care o fascinaseră din prima clipă: când albăstrii ca cerul, când uşor verzui, precum oglinda unui lac, dar mereu atât, atât de limpezi şi senini.

- Mi-eşti drag, a reuşit să îngaime şi s-a cuibărit la loc la pieptul lui.

El nu a spus nimic, dar a strâns-o mai tare ca-nainte. Stăteau amândoi îmbrăţişaţi, în mijlocul trotuarului, trecătorii răzleţi depăşindu-i nepăsători, neştiutori. Strada întreagă părea a lor, şi, odată cu ea, tot oraşul.

- Hai sus, i-a zis el, în cele din urmă.

Ea s-a desprins şi l-a privit lung. I-a cercetat privirea, căutând acolo acel ceva atât de preţios pentru ea, validarea faptului că era dorită, că era iubită, chiar dacă nu prin cuvinte. Dar asta şi era problema, punctul ei cel mai slab: când se uita în ochii aceia, se pierdea cu totul, mintea şi senzaţiile deveneau totuna, şi nu le putea rezista. O chinuia gândul că poate, într-o zi, tocmai ochii aceia se vor întoarce de la ea sau o vor privi cu răceală. Nu credea că există durere mai mare pe lume. Și nu se putea despărți de ei.

I-a întins mâna, iar ea i-a luat-o.

S-au dus împreună.

O lună mai târziu, nu-şi mai vorbeau.

Ochii aceia atât de dragi ei se distanţaseră, refuzaseră să o mai vadă. Nu-i înţelegea şi amarnic a mai plâns după ei. Zi după zi, seara de seară, i-a tot aşteptat să revină, iar ei s-au tot lăsat aşteptaţi.

De pe balconul apartamentului de la etajul cinci, se uita în jos şi tresărea ori de câte ori o maşină se oprea în dreptul blocului.

- Poate e M! Poate vine la mine să mă surprindă!

Doar că din maşini coborau mereu alţi şi alţi străini. Nici unul nu era M. Cu inima bătându-i cu putere în piept de o emoţie incontrolabilă, se lăsa înapoi pe spătarul scaunului şi îşi relua lectura, cu gândul tot la el.

O să vină, îşi spunea ea. Va veni şi ziua când o să se întoarcă la mine. Eu sunt aici şi îl aştept. Şi, la urma urmelor, de unde atâta grabă? Încotro? N-am zis c-o să-l iubesc o viaţă? Pot face asta şi în absenţa lui, nu schimbă cu nimic că nu e lângă mine. Doar dorul ăsta infinit care mă copleșește în răstimpuri şi nu poate fi alinat cu nimic, doar de el mă tem că o să mă sfârşească. În rest, eu sunt tot a lui şi el e tot al meu. Unde mă grăbesc?

Vara s-a preschimbat cu greu în toamnă, zilele lungi devenind mai scurte una câte una. Foşnetul frunzelor uscate a înlocuit treptat moliciunea verdelui, un fel de oglindă a sufletului ei. I se părea uneori că vântul îi aduce o mireasmă din parfumul lui, că vede uneori un cap, un umblet, o siluetă cunoscută în depărtări, dar, de îndată ce se apropia, niciuna dintre acestea nu îi aparţineau, nu era el, mereu asemănător, dar niciodată acelaşi. Şi totuşi, continua să-l caute, zi după zi, în fiecare străin care-i apărea în cale.

La un moment dat, când timpul avea să le fie prielnic şi cerul să se îndure de suferinţele ei, aveau să se reîntâlnească, o știa, o simțea. Iar odată reîntregiţi, nimic nu avea să-i mai despartă.

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro