„ L’amour et la vérité doivent triompher de la haine et du mensonge » (Vàclav Havel)

Monica Lovinescu l-a urmat la Biblioteca din Cer pe Virgil Ierunca şi multă lume a înţeles, după această tragedie, că un mare capitol din istoria literaturii române s-a închis definitiv. Nu e vorba numai de dispariţia unui simplu cuplu de scriitori şi critici literari, cât mai ales de stingerea epocii când acest cuplu de analişti şi diagnosticieni străluceau în a defini şi sluji o atitudine  consecventă de respingere a  totalitarismului instalat de Moscova în România şi în celelalte ţări est-europne, dar şi o atitudine de  suport, cu mijloacele scrisului şi ale microfonului, la menţinerea speranţei românilor. „Cum am putea subestima contribuţia Monicăi Lovinescu la identitatea noastră? Monica Lovinescu a fost învinuită de o severitate excesivă, inchizitorială. Dar nu glasul Marii Doamne a lăudat cu generozitate, a contribuit la renumele unor autori ce n-au întârziat a o dezamăgi prin oportunismul lor, mai discret iniţial dar apoi dat în vileag fără reţinere?” afirmă Gheorghe Grigurcu (în articolul « Un fond sacrificial » publicat de România Literară, nr. 16/ 25 aprilie 2008).

De aici şi tentaţia de a se vorbi despre Monica şi Virgil, luaţi împreună ca o instanţă supremă şi ca un tot unitar organic şi funcţional, pentru că  „ei  au reprezentat, de la mijlocul anilor ’60 şi până la sfârşitul anilor ’80, cele mai ascultate voci ale exilului românesc, şi în primul rând ale criticii literare. Au jucat un rol nepreţuit în ridicarea moralului nostru, al celor din ţară. Ne-au inspirat încredere. Şi, într-un fel, nu ne-au lăsat să dormim somnul dogmatic al celei mai oribile nopţi din întreaga noastră istorie. » (Nicolae Manolescu, « Marea Doamnă ne-a părăsit », România Literară, ne.16/ 25 aprilie 2008). De ce anume şi mai ales de unde vine această vocaţie unică a Monicăi Lovinescu de a trezi conştiinţele intelectualilor rămaşi în ţară şi confruntaţi cu « mediul liberticid al totalitarismului » * 1)  Vocaţia şi sacrificiul  asumat (cel de destin, de carieră literară şi de receptare) îi vin dintr-o mare dragoste, căci, aşa cum ne avertizază, citând din scripturi, şi Ana Selejan în « Trădarea intelectualilor. Reeducare şi prigoană » (Ed.. Cartea românească by Polirom, Bucureşti, 2005), “dragostea toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.”  

Să admitem că  vocaţia de apărător al conştiinţei treze şi al adevărului vegheat de intelectualul responsabil vine în Monica Lovinescu, probabil, şi ca urmare a triplului şoc cultural încercat în anii tinereţii: prima oară, prin groaza resimţită la ocuparea ţării de către bolşevici, iar imediat în 1947, prin plecarea definitivă a sciitoarei la Paris, unde aceasta ajunge, practice, în plin ev al formării şi consolidării atitudinilor şi reflexelor civice, consecutive celebrelor polemici  izvorâte din cartea cu răsunet a lui Julien Benda, “La trahison des clercs” (Ed. Grasset, Paris, 1927) *2) *3) *4) ; aceste polemici au dus la formarea unei intelectualităţi franceze aprig polemiste, vindicative şi activ manifeste în chestia înşelătoarei gestiuni a Binelui prin politică. Nu în ultimul rând, descoperirea exilului românesc real, zbuciumat şi eclectic - conţinând un miez aprig de discordie şi victimogeneză izvorâte în Occident ca şi în Gulag din propaganda de asimilare a antifascismului cu comunismul - , a fost şocul ultim ce avea să instituie în Monica Lovinescu primatul unui spirit analitic irepresibil. Această minte sclipitoare, programată prin erudiţie să dea verdicte critice şi să concentreze întreaga energie de supravieţuire a elanurilor fiinţiale în însăşi esenţa unor principii morale, s-a maturizat şi a germinat  într-o epocă de mari tensiuni şi de malefică manipulare politică la scară europeană.

Nu întâmplător, după ce vestea abdicării regelui Mihai la Bucureşti izbucni în Paris într-o noapte de joi, 1 ianuarie 1948, Monica Lovinescu, fiind bursieră a guvernului francez alege, pe 17 august 1948, alături de majoritatea românilor şi esticilor din jur (maghiari, cehi, poloni, sârbi, iugoslavi, ruşi, evrei, slovaci etc.) aflaţi în capitala franceză, să facă, dimpotrivă, coadă în faţa Oficiului de refugiaţi, « unde pe vremea aceea obţineai azilul politic într-o zi-două ».*5)  La vârsta marilor clocote romantice de la 20 de ani, alergând tinereşte către împlinirea idealurilor şi gustând deja din experienţa culturală fascinantă a Parisului (teatru, lectură, biblioteci, muzee, traduceri, cinematografe, săli de concerte, reviste, propriile articole şi cărţi, după cum aflam în primele o sută de pagini ale volumului « La apa Vavilonului », Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999), Monica Lovinescu s-a maturizat brusc în acele clipe brutale de alegere forţată a exilului şi sub presiunea opoziţiei dintre impulsul suicidar  cvasipueril (generat de dorul de ţară şi de mama rămasă prizonieră acasă) *8)  şi decizia de a lupta pentru viaţa sa, ca şi pentru viaţa altora *9) prin intermediul scrisului (« Relaţia mea cu scrisul ? Rilke mă ajutase s-o complic cu sfatul său aprig din Lettre à un jeune poète : « Spovedeşte-te ţie însuţi : dacă scrisul ţi-ar fi interzis, ai muri ? În ora cea mai  tăcută a nopţii tale pune-ţi această întrebare » ».

Acesta a fost contextul mai general în care intelectualii şi scriitorii români, atât cei prinşi în insectarul comunist plin cu formol ideologic, cât şi cei din exil, au reacţionat la confuzia şi malversaţiunea istorică prin confuzie şi malversaţiune, după cum îi scria în 1948 din Buenos Aires  şi exilatul Vintilă Horia  profesorului Al. Busuioceanu *6) : « Este demoralizant să asişti, după atâţia ani de experienţe, la naivitatea politică a scriitorilor noştri, la conservarea intactă a acestui servil cameleonism dispus să ia culoarea politică a clipei de faţă în contrast monstruos cu realitatea politică în general. »  Mulţi intelectuali din exilul românesc produs de anii de cădere a României sub ocupaţie sovietică, între aceştia numărându-se şi Vintilă Horia, au gândit că este posibilă o patrie alternativă ideală şi perfectă în exil, capabilă cândva să preia răspunderea României de mâine *7) : « Ţara reală e în agonie. E nevoie de crearea unei noi Românii, peste hotare, bine organizate şi cât se poate de solidare, care să se poată suprapune în mod eficace peste trupul vlăguit al României de mâine […] Momentul e cumplit de grav. Ţara n-a trecut niciodată printr-o încercare asemănătoare şi sunt convins că numai cei dinafară o putem salva.” În timp, Vintilă Horia înţelesese cu tristeţe că „aşa-zisa colonie românească (a exilului, n.m.) e dezlânată, incapabilă de a se consacra în jurul unui ideal”, iar la 25 august1948, într-o scrisoare către acelaşi Busuioceanu,  mărturisea că e îngrozit de „această mediocră frământare valaho-bizantină care se consumă pe sine însăşi în intrigării inutile şi scabroase, incapabilă de a se consacra unei misiuni unitare. Românul peste hotare e o calamitate din punct de vedere românesc, un anti-român aproape”, iar dacă vor reveni cândva în ţară, exilaţii vor găsi „o lume de ruine. Cei din ţară sunt atât de nenorociţi, încât nu mai putem aştepta vreo refacere de la ei.” (Deşi având vederi comune, Monica Lovinescu şi Vintilă Horia nu se vor putea apropia niciodată (sunt zeci de mărturii în Jurnalele Monicăi Lovinescu, în acest sens); au fost devastatoare pentru imaginea românului campaniile diplomaţiei româneşti de compromitere a lui Vintilă Horia în Occident, mai ales după 1960, când premiul Goncourt nu i-a mai fost înmânat acestuia pentru romanul său de succes Dieu est né en exil. Aceasta a fost în 1960 consecinţa directă a politicii  româneşti de intoxicare prin „scandaluri de dezvăluire” şi prin developarea mediatizată intens şi în termeni extremişti a experienţei de dreapta pe care  scriitorul român o traversase în tinereţe. În fond, după cum se ştie deja, generaţia sa fusese captată aproape în întregime în acei ani de valul disperat de dreapta (izvorât din leninismul clinic acut), ca reacţie la bolşevizarea ţării şi cu intenţia de a lucra la salvarea ei; ulterior, această generaţie de elite părăseşte România şi ajunge în Occident, unde se trezeşte la realitate şi îşi regretă irosirile politice şi bravada din tinereţe.)

Vladimir Tismăneanu reaminteşte la Radio Europa Liberă*10) faptul că trei sunt punctele de maxim interes ale discursului Monicăi Lovinescu, puncte cărora scriitoarea le-a rămas fidelă de-a lungul carierei sale : lupta împotriva colectivismului terorist, înregimentarea minţilor şi capitularea morală. Mânuind cu consecvenţa şi aciditatea de acum ştiute un aparat de argumente imbatabile împotriva acestor concepte - desemnate ca fiind rădăcina absolută a răului pe care se întemeiază totalitarismul de stânga -, Monica Lovinescu nu are nici în Occident foarte mulţi adepţi, câtă vreme Occidentul cochetează cu un surogat de idei de stânga îndoielnice, ba mai mult, unele cercuri politice şi culturale influente din Franţa sau din alte culturi occidentale au fost finanţate direct de partidele comuniste din Est, în frunte cu cel de la Moscova, pentru a face lobby internaţional timp de multe decenii în favoarea bolşevismului, cu scopul ca Occidentul să se pună la adăpost de antagonismul prea radical cu URSS şi sateliţii. Unul dintre istoricii francezi care se alătură perfect din punct de vedere ideologic obsesiilor Monicăi Lovinescu este Stéphane Courtois, despre care Sanda Stolojan, în al său Jurnal din exilul parizian, 1997-2001, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2007, spunea că posedă „o asemenea înţelegere a comunismului cum niciodată întâlnită la un occidental” (p.62)*11), dar tocmai de aceea foarte lovinescian. Este evident că nu ar fi corectă atitudinea de criticare „în bloc” pentru colaboraţionism ideologic extremist a intelighenţiei franceze de stânga la cauza moscovită, critică la care nu a recurs nici Monica Lovinescu până la capăt, dar de care este atenţionată amica sa Sanda Stolojan, printr-o scrisoare trimisă din America de Catherine Durnandin: aceasta îi reproşează abordarea fără subtilitate şi „lipsa de nuanţe” a viziunii. *12) . Mai explicită în referirea nuanţată se arată a fi profesoara de istorie şi romanciera Catherine Durandin în abordarea temei lovinesciene a angajamentului intelectualilor din Europa de Est. Pentru a-şi argumenta propriile teze, Catherine Durandin (care este unul din cei patru istorici francezi ce au scris istorii ale românilor: Ulysse de Marsillac, Paul Morand, Catherine Durandin, Frédéric Damé, citaţi de Şerban Rădulescu Zoner în Revista 22, Nr. 756), alcătuieşte în anul 1994 o culegere de texte (Mémoires et analyses de Roumanie et de Hongrie) pe care o publică la L’Harmattan, Paris, 1994  sub titlul « L’engagement des intelectuels à l’Est », cu ajutorul Institutului Naţional al Limbilor şi Civilizaţiilor Orientale (INALCO) şi al Ministerului Afacerilor Externe. *13)  Destul de tranşantă ea însăşi în abordarea unor chestiuni româneşti încă învăluite în mister, Catherine Durandin desemnează fără dubii anul 1989 ca pe un an al manipulărilor politice rupturale şi „dă în mod străveziu de înţeles cititorilor că prăbuşirea dictaturii ceauşiste a fost rezultatul unei lovituri de stat şi nu a unei revoluţii populare”. Realitatea îi apare complicată dar nu confuză, fiind un "amestec complex de conspiraţie şi improvizaţie, de manipulare bine dirijată şi de grabă isterică", scrie Catherine Durandin. În câteva cuvinte autoarea a reuşit să caracterizeze magistral evenimentele de la finele lui decembrie 1989, denumite oficial, adică de către conspiratori, "Revoluţia Română".
Urmează apoi o comparaţie, de-a dreptul şocantă, între lovitura de stat din 23 august 1944 şi cea de la finele anului 1989.”

Am trecut în revistă reperele instituite de Catherine Durandin, deoarce am găsit o mare similitudine între tezele acestei autoare şi ale autorilor citaţi de ea – care, în calitate de istoric, deci ca om de ştiinţă, are şi darul sintezelor – şi tezele pe care s-a întemeiat de-a lungul Jurnalelor demersul Monicăi Lovinescu şi raportarea ei la intelighenţia românească. De altfel, recurgând la această raportare la Sanda Stolojan şi la Catherine Durandin a Monicăi Lovinescu nu am urmărit decât definirea unui prezent continuu parizian al spaţiului cultural de inserţie a Monicăi Lovinescu şi a lui Virgil Ierunca pe durata exilului lor, dar şi ca „centru de greutate, „suprastructură” militantă a saudosismului exilat: aspectul său de campanie militară”, aşa cum susţine şi Nicoleta Sălcudeanu (în volumul Patria de hârtie- eseu despre exil, Ed. Aula, Braşov, 2003), care vede un veritabil misionarism în „încercarea, adesea zadarnică, a Monicăi Lovinescu, de a coagula intelectualitatea românească desţărată, promovarea creaţiei româneşti în străinătate, sisifica determinare în a susţine publicistica românească în afara graniţelor, ca alternativă la minciuna oficială, efortul dialogului, nu întotdeauna facil, cu alte emigraţii.”

Dacă în Antichitate, exilul lua forma unei execuţii capitale, în vremea comunismului, exilul românilor are o dublă interpretare: pentru cei rămaşi în ţară, exilul este tot o execuţie capitală, dar pentru patria de imigraţie, românii devin, aşa cum sugera Emil Cioran, nişte „ambiţioşi” şi nişte „cuceritori” ai apocalipticului miraj, iar dacă sunt scriitori, chiar o ocazie de renaştere spirituală, citând aici metafora lui Saint-John Perse : „Et l’étoile apatride chemine dans les hauteurs du siècle vert.” În eseul „Între farsă tragică şi destin”, Ştefan Augustin Doinaş merge chiar mai departe cu interpretarea şi vede, dincolo de exilul ca poetică, posibilitatea conversiei de către unii a „exilului în destin” şi „demonie existenţială a istoriei”, şi nu mi se pare exagerat a aprecia că exilul justifică şi nomadismul specific astăzi epocii globalizării, nevoii de contacte culturale cât mai diverse şi exotice sau, după cum spun germanii, Schicksal, „presupune mai puţin un joc al fatalităţilor în interiorul lumii, cât mai mult în interiorul eului”, fapt consemnat şi de Norman Manea în explicarea metabolismului propriului exil. Nici Monica Lovinescu nu s-a supus unei definiţii uzuale izvorâte din practica românească a exilului economic exprimat de zicala „Nu sunt vremurile sub om, ci omul sub vremuri”, căci exilul ei s-a ridicat deasupra plasei ţesute de dorul românesc sau de portughezul saudade. Monica Lovinescu a manifestat afinităţi cu zona tare a dispozitivului de înrădăcinare, cf. definiţiei lui Guy Scarpetta, şi nu a părăsit practic niciodată sistemul de referinţă cultural şi politic al civilizaţiei natale. Dacă Elias Canetti, urmat mai târziu şi de Norman Manea, afirmase cândva că „exilul este patria scriitorului”, pentru Monica Lovinescu el a fost şi o patrie, dar şi o tribună, de la înălţimea căreia scriitoarea a  emis un permanent discurs al prezentului continuu ca perfuzie prin care speranţa întreţinută de plămânul artificial de la reanimare îl salvează finalmente pe cel ce agonizează. Iar în acest caz, cel ce agonizase timp de decenii a fost chiar poporul român aflat la distanţă, cu tot cu a sa intelighenţia confuză, în timp ce emisiunile Monicăi Lovinescu le-a redat, cu fiecare „ resuscitare” săptămânală de pe calea undelor radio, speranţa de supravieţuire post-totalitară. „Căci astfel devenise Radio Europa Liberă o sursă prioritară de informaţii şi pasiuni pentru o ţară unde informaţia era oficială, deci sinonimă cu manipularea, iar pasiunea cu propaganda.” * 14)

Lucrul cel mai interesant la destinul Monicăi Lovinescu este această rezistenţă faţă de înstrăinare a exilatului la care sentimentul nostalgiei nu învinge pe cel al datoriei faţă de „patria de hârtie”, pe care o frecventează cu obstinaţie, fără să fi avut niciodată tentaţia de a se rupe de lanţul scurt care o lega de cultura românească, fie ea o cultură minoră care îşi devorează geniile sau le goneşte, precum creaturile lui Goya. În opinia Nicoletei Sălcudeanu, Monica Lovinescu aparţine grupului de exilaţi români ce „scriu sub semnul lui Hyperion; de pe poziţii bine înşurubate în dispozitivul de înrădăcinare. În tonalităţi autoritare, resentimentare, ranchiunoase, experimentaliste, parodice, mimetice, nostalgice, solemne, categoria s-ar putea numi pe rând: Goma, Ţepeneag, Petru Dumitriu, Vintilă Horia, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca.” *15)

Dincolo de toate speculaţiile teoretice ispititoare pentru definirea exilului ca şi a misionarismului românofon ce au caracterizat  viaţa Monicăi Lovinescu, trebuie să recunoaştem, totuşi, că obsesia cea mai importantă cu care a luptat scriitoarea a fost propaganda regimului totalitar, pe care a demascat-o fără încetare. Motivele erau profunde, şi erau bazate pe cunoaştere. Experienţa spălării creierului prin propagandă era resimţită ca  o atrofiere a instinctului de libertate şi ca o maladie Alzheimer a spiritului şi a moralei. Astfel, propaganda într-un regim totalitar, este un flux ce „monopolizează spaţiul comunicaţional (pentru că propagarea stocului de cunoaştere definit de putere în totalitarism nu suferă de nicio concurenţă legală)” *16) .  În al doilea rând, „discursul politic, atotprezent, are tendinţa de a anexa şi distorsiona alte tipuri de discurs savant: filosofic, estetic, pedagogic, istoric etc.” Iar în al treilea rând, tot cf. Dan Lungu, „propaganda nu joacă doar rolul de diseminare a cunoştinţelor selectate ideologic (care, în timp, duce la o captivitate a gândirii, după expresiva formulă a lui Ceslaw Milosz [1999], ci şi, prin diferite activităţi organizate cu acest scop (şedinţe publice, cluburi de lectură etc), la monopolizarea stocului de timp al actorilor sociali, adică şi la o captivitate a trupurilor – într-o închisoare de catifea, cum ar spune Miklos Haraszti [1983].”

Pentru poporul său ocupat de Moscova, Monica Lovinescu a dorit subminarea fără odihnă a politicii oficiale, cu toate mijloacele, urmărind neîncetat boicotarea procesului de „impunere a unor identităţi colective şi individuale prescrise” de Partidul Comunist care construia o utopică „societate fără clase” şi un miraj al „omului nou”. * 17) Că Monica Lovinescu nu a reuşit să oprească procesul de mutilare a identităţilor sociale şi a arhitecturii psihologice din societatea totalitară românească este evident. Dar lucrul cel mai important este acela că a avut curajul să încerce, a avut curajul să spere împotriva tuturor vicisitudinilor, a avut curajul să lase o operă mărturisitoare prin care dă socoteală clipă de clipă de toate planurile şi eşecurile cu care s-a confruntat.

„Distorsionarea în bună măsură a cunoaşterii savante cât şi vulgarizarea şi răspândirea ei fără precedent, mai ales în domeniul politic, istoric, tehnic, al ştiinţelor naturale” * 18) au continuat în România totalitară şi încă se derulează în societatea post-totalitară. Puţinii disidenţi reali nu au stopat această degradare.  Dar a existat o voce care s-a sustras proiectului identitar al puterii din România şi care a luptat împotriva monopolului politic monocolor. Monica Lovinescu a considerat că este moral să ducă această datorie până la capăt, de partea victimelor şi a cobailor, adică a intelighenţiei româneşti. În final, ea nu şi-a abandonat misiunea asumată, dar a fost abandonată de cei pentru care luptase, deîndată ce societatea totalitară s-a transformat teoretic într-o maşinărie de tranziţie către o democraţie mult prea îndepărtată.                                                                                                                                                                                                                                            

***

*1) Citez aici expresia utilizată de Gheorghe Grigurcu în « Un fond sacrificial » din România Literară, nr. 16/ 25 aprilie 2008.

*2) vezi şi Ray Nichols, Treason, Tradition, and the Intellectual: Julien Benda and Political Discourse, Regents Press of Kansas, 1978. Une image nuancée de l'esprit complexe de Benda.

*3) vezi şi Michel Winock, Le Siècle des intellectuels, Seuil, Paris, 1997. Un chapitre consacré à la Trahison des clercs et de nombreuses références à Benda tout au long du livre. Winock exprime en outre des réserves envers "l'approche socio-psychanalytique" de la biographie de Benda par Louis-Albert Revah (voir ci-dessus).

*4) Antoine Compagnon, Les antimodernes : de Joseph de Maistre à Roland Barthes, Gallimard, Paris, 2005.

*5) Monica Lovinescu, La apa Vavilonului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 62.

*6) Alexandru Busuioceanu, Un roman epistolar al exilului românesc, Ed. Jurnalul Literar, Bucureşti, 2003, p.202.

*7) Alexandru Busuioceanu, Un roman epistolar al exilului românesc, Ed. Jurnalul Literar, Bucureşti, 2003, p. 8-9.

*8) Monica Lovinescu, La apa Vavilonului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 55.

*9) Monica Lovinescu, La apa Vavilonului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 58 –59. „De fapt, începuse să se moară mult în România şi pentru a mă pune – fără speranţă, dar cu atât mai necesar – de-a curmezişul inevitabilului, simţeam din ce în ce mai mult că trebuie să sacrific ceva. Printre marile morţi, Mircea Vulcănescu, Gheorghe Brătianu, am vibrat şi la o dispariţie mai puţin comentată aflând în februarie 1952 de înmormântarea lui Constant Tonegaru. […] La înmormântarea lui, pe o zi de ger năpraznică, la cimitir nici urmă de scriitori. (Fusese un poet al gesturilor de rezistenţă faţă de dictatură, n.m.) De parcă rezistenţa lui ar fi fost ca o lepră, s-ar fi putut „lua”. Ca pe vremea marilor epidemii. Comunismul a însemnat şi asta: contagiunea fricii. Întrebarea lui Rilke fusese înghiţită de istorie.”

*10) RADIO FREE EUROPE/RADIO LIBERTY, PRAGUE, CZECH REPUBLIC /  RFE/RL NEWSLINE Vol. 12, No. 79, Part II, 25 April 2008: „ Her solidarity was unswerving, both morally and intellectually. Lovinescu's crucial impact on Romania's culture is inextricably linked to her major role as a cultural commentator for Radio Free Europe (RFE). There is no exaggeration in saying that no other RFE broadcast was more execrated, abhorred, and feared by Ceausescu and the communist nomenklatura than those undertaken by Lovinescu and her husband, Virgil Ierunca. For decades, Lovinescu fought against terrorist collectivisms, the regimentation of the mind, and moral capitulation. Her patriotism was enlightened and generous. Thanks to her, Romanian intellectuals were able to internalize the great messages from the writings of Camus, Arendt, Kolakowski, Orwell, Solzhenitsyn, Koestler, Cioran, Milosz, Revel, Aron, and the list is fatally too short. A spirit totally dedicated to modernity, open to the crucial polemics of the 20th century, Lovinescu wrote poignant essays on the what American critic Lionel Trilling called "the bloody crossroads, where literature and politics meet." For years, her outspoken positions in defense of dissident writers and moral resistance to totalitarianism provoked the ire of the party hacks and their Securitate associates. Starting in 1967 and continuing today, publications associated with the most vicious, ultranationalist, and anti-Semitic circles among Romania's Stalinists have targeted Monica Lovinescu. On several occasions, in the 1970s-80s, attempts were made on her life. For Ceausescu and his sycophants (many of whom are still thriving in the Social Democratic and Romania Mare parties), Lovinescu symbolizes all they love to hate: pluralism, tolerance, hostility to xenophobia, compassion for victims of both totalitarianisms (fascist and communist), and a commitment to what we can call an "ethics of forgetlessness." On the other hand, democratic intellectuals (Gabriel Liiceanu, Andrei Plesu, N. Manolescu, H.R. Patapievici, Andrei Cornea, Dorin Tudoran, Cristian Teodorescu, Sorin Alexandrescu, Mircea Mihaies, Alina Mungiu-Pippidi, to name just a few) learned from her that "memory is indispensable to freedom." Lovinescu matters because she knew how to maintain the unity between ethics and aesthetics. In 1963, she wrote: "We live in an age in which impostures abound. They should not conceal however the other voices -- those of the victims." Her RFE broadcasts were precisely an antidote to the official mendacity, a voice of truth speaking for those condemned to silence. Especially during the watershed year 1968, Lovinescu paid close attention to the ideological crisis of world communism and the importance of disenchantment among ex-Marxist intellectuals. At a historical juncture when Ceausescu masqueraded as a de-Stalinizer, Lovinescu exposed the tyrant's imposture and appealed to Romanian writers to emulate the ethical audacity of Czech and Slovak intellectuals such as Ludvik Vaculik, Vaclav Havel, Ivan Svitak, Ladislav Mnacko, Eduard Goldstuecker, Antonin Liehm, Pavel Kohout, and Ivan Klima. Thanks to Radio Free Europe and to Monica Lovinescu, Romanians had direct access to the iconoclastic pages of "Literarny listy." At a time when many thought disparagingly about anything smacking of neo-Marxism, Lovinescu and her husband Ierunca highlighted the significance of revisionism for the destruction of communist pseudo-legitimacy. She wrote extensively about the importance of apostasy, which she described as the "voie royale" toward the awakening from what Immanuel Kant coined "the dogmatic sleep." Furthermore, while emphasizing the need for Romanian culture to avoid autarky, she proposed remarkable guidelines that decisively influenced the intellectual cannon in the country. Lovinescu's writings have come out after 1990 from the prestigious publishing house Humanitas. A few weeks before her passing away, I reread her essays from 1968. They strike me as extraordinarily timely, insightful, and prescient. She understood before many others that communism was irretrievably sick, and she insisted on the role of intellectuals in the insurrectionary saga of Eastern Europe's opposition to Sovietism. After 1990, Lovinescu and Ierunca saw many of their predictions (including the dire ones) come true. The legacies of national-Stalinism continue to haunt Romania's fragile pluralism. The lackeys of the ancien regime made it politically and financially…[…]”

*11) Sanda Stolojan, Jurnal din exilul parizian, 1997 – 2001, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2007, pp. 62-63: „Courtois are mult umor, e un om curajos, bine informat, profund angajat în acţiunea pe care o duce pentru a face cunoscut adevărul istoric, foarte lucid în privinţa obstacolelor care mai există. Comunismul n-a murit (notaţia din jurnal datează din 25 mai 1998, la cină la Courtois), - ziarul Le Monde indică linia urmată de teoreticienii care vor să salveze comunismul. De curând, la un coloviu la care a asistat Courtois, linia în chestiune a reieşit clar: s-a decretat că nu comunismul ca atare este responsabil de erorile şi ororile comise (cazul Ceauşescu, de exemplu), ci deriva naţionalistă a comunismului. Cu alte cuvinte, trebuie condamnat naţionalismul, ca ideologie responsabilă de ceea ce s-a întâmplat, şi nu puterea comunistă întemeiată pe teroare. Acest gen de amalgam a fost susţinut, printre alţii, de Alexandra Laignel Lavastine.”

*12)  Sanda Stolojan, Jurnal din exilul parizian, 1997 – 2001, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2007, p. 92 (2 debruarie 1999). Catherine Durnadin, în scrisoarea către Sanda Stolojan, o roagă pe aceasta să nu generalizeze atitudinile intelighenţiei franceze de stânga, dându-se drept exemplu chiar pe ea însăşi: „Îmi citează cazul propriu: opoziţia ei faţă de regimul comunist din România, la începutul vieţii profesionale, i-a frânat cariera din pricină că la Langues Orientales doreau să întreţină relaţii bune de la stat la stat cu România. Mi-a descris itinerariul ei cu o sinceritate şi un entuziasm pur franceze.[…] Am fost mişcată de mesajul ei şi sensibilă la nuanţe. M-am întrebat cum îi suportă pe români, care-s atât de puţin „nuanţaţi”.”

*13) Catherine Durandin, « L’engagement des intelectuels à l’Est » (Mémoires et analyses de Roumanie et de Hongrie), L’Armattan, Paris. Cartea cuprinde o Parte a II-a formată din trei eseuri fundamentale: Dan C. Mihăilescu (Bucarest): „ L’intellectuel roumain de 1950 à nos jours ». (Traduction Marie-Odile Robert) p.99 ;  Alexandru Zub (Iaşi): „L’après communisme roumain: illusions, blocages et désarrois de Clio”, p.115; Antonela Capelle-Pogacean (Bucarest): „Les écrivains roumains et la politique après décembre 1989. A la recherche de l’innocence perdue », p. 127.

*14) Monica Lovinescu, La apa Vavilonului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999, p.264.

*15) Nicoleta Sălcudeanu, Patria de Hârtie-Eseu despre exil, Ed. Aula, 2003. p.83.

*16) Dan Lungu, Construcţia identităţii într-o societate totalitară, Ed. Junimea, Iaşi, 2003. p.9.

*17) Dan Lungu, Construcţia identităţii într-o societate totalitară, Ed. Junimea, Iaşi, 2003. p.10.

*18) Dan Lungu, Construcţia identităţii într-o societate totalitară, Ed. Junimea, Iaşi, 2003. p.11.

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro