Plouă. Totul în jur e gri: cerul, oamenii, lumea, viața. Un trotuar lung și lat, pavat cu piatră cubică, la fel de gri ca restul peisajului. La stânga, un sir de magazine moderne, luminate slab prin perdeaua fină a ploii. La dreapta, un şir rar de copaci, dincolo de care niste mașini lipsite de culoare se grăbesc să iasă din decor. Suntem trei: tata la stânga, eu la mijloc și mama la dreapta. Ne-am trezit în mijlocul trotuarului, în ploaie, fară umbrelă. Încotro nu știm unde, nu știm de ce, nu știm nimic. Abia ne conștientizăm existenţa în acest cadru în care am fost aruncați de o forță nevăzută, ca apoi, întocmai ca primii oameni azvârliți din Paradis, ne dăm seama de cea dintâi nevoie: o umbrelă.

Ca din senin, un bărbat de vârstă mijlocie, japonez, după trăsături, cu un pardesiu gri și o statură sobră și impozantă ne abordează de undeva din dreapta mamei și ne oferă amabil o umbrelă neagră. Nevoia ne-a fost satisfăcută și nu ne mai punem întrebări: cine e bărbatul, de unde a apărut, cum de știa ce anume ne trebuia, de ce nu ne-a cerut nimic în schimbul obiectului. Aici, în acestă dimensiune, lucrurile par să stea mult mai simplu, nu există reguli, nu există obligații, există doar cerere și ofertă, nevoia și satisfacerea nevoii. Cere și ți se va da. Fie și doar cu gândul. Bărbatul ne salută cu un zâmbet politicos în colţul gurii, ca și cum el e și mai mulțumit decât noi pentru că ne-a ieșit în întâmpinare. Înaintăm acum în josul trotuarului, umbrela neagră fiind cumva suficient de mare cât să ne adăpostească pe toți trei, și asta fară să ne îngrămădim unul într-altul. Prezenţa bărbatului lasă totuși în urmă o dâră apăsătoare de rău. În ciuda înfățișării amabile, emană ceva demoniac, îmbibă atmosfera în ceva malefic, nefast.

Mergem și tot mergem, fară vreo ţintă anume. Pe măsură ce avansăm, încep să apară tot felul de nevoi, întâmpinate, la fel de prompt, de bărbatul japonez cu pardesiu gri. Ne satisface doleanțele doar gândite cu același zâmbet amabil, cu aceeași sobrietate. Ochii lui însă, atunci când reușesc să fac contact vizual, îmi transmit o apăsare care mă sufocă. Par galbeni, de un galben luminescent, încât uneori am impresia că doar mi se pare, globul său ocular nefăcând altceva decât să refracteze vitrinele luminate. Doar că mai simt ceva. Părinții mei par să nu suspecteze nimic, niste simpli martori lipsiți de dreptul de a acționa sau de a riposta. Ei își joacă rolul dinainte determinat, respectând întocmai scenariul. Eu pare că mai am un oarecare liber arbitru. Că nu sunt doar o marionetă.

Nevoile noastre centralizate par să se înmulțească pe măsura aparițiilor bărbatului. Cumva, pare că el ne îmbie, ne ispitește, ne aţâţă să vrem mai mult, deşi abia daca suntem conștienți de noi înșine. Iar cu cât vrem mai mult, cu atât controlul lui asupra noastră este mai mare. Cu atât înrâurirea lui asupra voinței noastre devine mai puternică. Sentimentul de groază pe care îl am în prezenţa lui crește exponențial, încât acum, până și absenţa îmi pare cotropitoare. Pare să fie tot timpul cu noi, chiar și atunci când nu este. Ne privește de undeva de sus, cu ochii lui galben-aprins, ne instigă să poftim, ne inseminează gândurile lui în mințile noastre semiamorţite.

Cumva, a ajuns să pună stăpânire pe ai mei, să îi controleze cu gândul pe mama și pe tata, să îi puna să acţioneze după cum dorește el. Știu, simt, că bărbatul acela japonez este chiar Diavolul încarnat. O simt cu toată ființă mea, până la ultima fibră. Tot corpul mi se revoltă la gândul de a mă lasă să încap pe mâinile lui, iar mintea mi se zbate ca un animal sălbatic într-o cușcă, încercând să găsească ieșirea. Salvarea. Avându-i acum pe ai mei, prinsă intre ei la stanga și la dreapta, știe că e mai aproape de mine, că m-a încolțit. Dar eu nu vreau să mă las, nu vreau să cedez. Proprii părinți au ajuns să-mi fie lanțurile care mă țin acum prizonieră. Fără voia lor, au devenit instrumentele prin care eu voi fi sacrificată pe altarul Diavolului. Un bărbat japonez, de vârstă mijlocie, cu o frizură impecabila, pardesiu gri, sobru și impozant, amabil în aparenţă, dar demonic prin prezenţă.

Ce-am făcut de am ajuns în coșmarul asta?

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro