Sunt în metrou. Stau picior peste picior, pe scaunul cel mai aproape de uşă. Sunt îmbrăcată cu o rochiţă flauşată, cu mânecă lungă și animal print, ciorapi subţiri negri şi geacă de piele neagră. Citesc. Cu o mână ţin cartea, cu cealaltă o şuviţă de păr care îmi acoperă în mod repetat faţa atunci când se iscă o pală de curent.

Îmi întrerup poziţia doar ca să dau pagina. Citesc repede; o pagină pe minut, mă cronometrasem cândva. În dreapta mea, la un scaun distanţă, un bărbat masiv mă analizează. La început, fugitiv, apoi întârzie mai mult cu ochii pe mine. Îl observ cu colţul ochiului, dar mă fac că nu-l bag în seamă, continuând să mă las absorbită de carte.

Nu-mi place să fiu privită, nici măcar pe furiş. Devin prea conştientă de sine, e ca şi cum îmi este sabotat, deodată, camuflajul. Se aude o bufnitură. Tresar. În capătul vagonului, o blondă ţâfnoasă într-o geacă argintie, lucioasă, a închis fereastră. Nu poţi închide fereastră în metrou decât aşa, trântind-o, cu emfază. Cu zvâc. Cum altfel să ştie toţi ceilalţi că te-ai obosit să te ridici de pe scaun ca să faci ceva ce, evident, nimeni altcineva nu se sinchisea să facă. Elementar.

Ţâfna trebuie neapărat însoţită fie de o figură acrită, una care ar spune “na, voi n-aţi fost în stare, ziceţi mersi!”, fie de un ţuguiat din buze şi un dat ochii peste cap, că de, să iei o astfel de problema în propriile mâini nu e puţin lucru şi nu trebuie să treacă neobservat. Îmi întorc ochii la carte. Eroii Revoluţiei. Tineretului. Piaţa Unirii. Cobor.

Rămân cu cartea în mână, nu pot s-o închid până nu termin capitolul, încă o pagină, cum să pun semn în mijlocul ei. Oricum am ajuns mai devreme, prost obicei în ultima vreme. Ce vrei, aşa e când nu mai ai stare în casă, după o zi de stat singur-cuc între patru pereţi. Orice ieşire a devenit acum prilej de găteala şi de sărbătorit. Nu mă plâng. Parcă mă bucur mai mult acum de ele, de oamenii pe care-i întâlnesc. E totul mai intens, mai veridic. Pericolul te face să apreciezi mai mult ce ai.

Termin capitolul, închid cartea şi o strecor înapoi în geantă. Urc scările care dau spre Centrul Vechi. De-a lungul pasajului răsună trei tipuri de muzică într-un amalgam ciudat şi aproape exotic: o melodie grecească dintr-o florărie improvizată cu suculente şi bluze de damă, un cântec hârâit de la un radio vechi de pe tejgheaua chioșcului-bazar Dana ‘93, ca la final să mă las purtată de notele şlagărului Felicità interpretat cu iscusință și inventivitate la acordeon.

Râd pe sub masca şi mă gândesc că mereu mi-am dorit să primesc o dedicaţie de la un lăutar, aşa că îmi închipui că e pentru mine. Şi aşa nu mai e nimeni prin jur. Ies la suprafaţă. Între timp, s-a înserat, dar e plăcută răcoarea proaspătă a aerului. Pătrarul lunii e ascuns timid după o ceaţă fină.

Înaintez cu paşi fermi pe piatra cubică. Seara e abia la început.

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro