Sunt tipul de om care nu poate să călătorească într-o mașină condusă de altcineva. Am anxietăți pe avioane și nu pot adormi în tren, nici măcar la vagonul de dormit. Am crezut dintotdeauna că suntem propriii noștri stăpâni. Ce facem bun sau rău se află cu totul în mâinile noastre. Noi suntem subiecții vieților noastre și nu obiectele. Diferența e simplă, cei dintâi sunt definiți de noi în timp ce cei din urmă sunt definiți de alții.
Dintr-o dată a căzut peste mine teroarea Coronei. Mai întâi am fost repartizat în categoria peste 65, (din păcate nu era vorba de vreo nouă categorie în box), adică am fost definit ca bătrân cu data de valabilitate aproape expirată. Apoi am fost condamnat la domiciliu forțat, în propria-mi casă, timp de mai multe luni de zile. O sentință fără drept de apel. Alții au decis pentru mine, ignorând faptul că drepturile mele de bază sunt dreptul la viață și dreptul la moarte. M-am născut cu o voință liberă numai a mea și cu aceste două drepturi.
Ca artist am necesități pe care le respect ca oxigenul pe care-l respir. Înainte de toate, să văd oameni, să-i aud, să-i ating. Ei sunt tema spectacolelor mele, chiar dacă pe scenă poartă costume diferite și reprezintă tradiții diverse. Să nu aud vocea frizerului, a dentistului, a ospătarului, a șoferului de taxi, a copilului ieșind la mâna mamei de la grădiniță, a vânzătorului de ziare, a spectatorului, să nu aud vocile lor și să nu aud vocea actorului care materializează existența umană, asta înseamnă pentru mine nu numai anihilarea libertății fizice, dar și a celei creative, care mă definește. Cât de trist e acel moment de groază când nu îți mai este îngăduit acel elan, acea expresie artistică care te-a condus o viață întreagă.
Totuși simt că nu pot să las să treacă timpul fără să spun măcar o poveste, una singură. Ăsta sunt eu: un povestitor de povești. Așa că m-am apucat să scriu un roman început de mult, dar neglijat, mai bine zis abandonat într-un sertar de birou. Nu prea a mers. Nu au crezut mulți artiști mari că izolarea, singurătatea duc la o creativitate bogată și profundă? Poate că era valabil pe vremea lui Blake, a lui Byron sau a lui Shelley. Pe atunci nu existau posturi de televiziune care să dea breaking news la fiecare 10 minute, cu statistici, cifre și invitați care mai de care mai alarmanți? Guvernanții vremurilor celor numiți mai devreme erau regi și regine, nu aveau cu cine să se certe.
Cei de acum au asaltat populația cu decizii contradictorii, chiar certându-se în public. Vinovatul era mereu altul. Breaking news peste tot. M-am speriat rău. Spitalele nu erau echipate, ambulanțele nu îi luau pe cei în vârstă, mor mai mulți doctori decât pacienți, iar boala te paște de peste tot. Chiar când am ieșit din celulă pentru trei ore, cei de pe stradă mă ocoleau ca pe un lepros sau un câine turbat cu botniță, așa arătam cu inevitabila mască. S-o porți sau nu era o chestiune relativă în funcție de postul la care te uitai. Și încă un impediment pe drumul creativității! Whatsapp, messenger, skype și noua invenție, zoom, au făcut ca celularul să sune încontinuu cu vești alarmante de la prieteni. Ca și cum n-ai mai fi putut trăi o altă zi, fără să cunoști numărul de infestați din Australia, Mexic, Argentina și numărul de morți din Italia, Spania, Anglia și Statele Unite.
Comparam bilanțul cu cunoscuți și rude, fiind fericit când cifrele de la noi erau mai joase decât la ei. Ura! Din când în când mai suna telefonul și la 2-3 dimineața, câte o cunoștință din Toronto care a uitat de diferența de oră cu România. Apoi mai era și facebook-ul. Fiecare de pe lista ta mai posta câte ceva de 2-3 ori pe zi. Se înjură guvernanții, colegii și chiar figuri istorice de mult dispărute. Se anunță piese și concerte online ale prietenilor care trebuiau neapărat văzute. Urma un adevărat tsunami de poezii, monologuri, recitaluri, piese și opere video și concerte ale unor orchestre în care vioara întâi era la Sydney și dirijorul în Bahamas. Ca să pună capac la tot, deodată, la fereastră (unde a fugit timpul?) îmi apăreu pomii înfloriți, porumbei, un cer fără nici un nor, un soare strălucitor și o zi minunată cu temperaturi de peste 20 de grade.
Dar eu, pedepsitul, nu aveam voie să ies. În astfel de condiții, nici Willie nu ar fi fost capabil de un Lear, în cel mai bun caz de un sonet stingher despre o doamnă în negru. Așa că, creativitate ioc. Și perspectivele de a ieși din casă până la toamnă variau de la un ministru la altul, de la parlament la opoziție, de la Trump la Netanjahu… poate o lună, poate toată vara sau chiar tot anul.
Stăteam în fața unui teanc de pagini goale aranjate în linie dreaptă ca de un elev sârguincios și tot albe și goale rămâneau. Scriam o propoziție și o ștergeam imediat. Așa am început să aud voci. Întâi, vocea unei tăceri cumplite. Mă uitam pe geam la stradă, la șantierul de vis à vis, la case. Totul și toate au amuțit la mine în apartament și peste tot în oraș. Deodată, pe nepusă masă, îmi vorbea un bunic dintr-o fotografie atârnată deasupra oglinzii din biroul meu, o carte deschisă îmi șoptea, un scaun, o vază din bucătărie, o plantă din sufragerie, o mască africană de pe perete, o perdea venețiană, mama și tata dintr-o fotografie cu mine la 5 ani, adidașii de la intrare.
Toți prinseseră glas, haine, tablouri, obiecte, într-un cor disonant și foarte zgomotos. Ei erau martorii zbuciumului meu, martorii acelui moment în care mi-am predat viața jurnaliștilor, politicienilor, creatorilor de zvonuri senzaționale. Ei îmi sunt martori, că nici un virus universal și nici o autoritate locală nu vor putea învinge vreodată necesitatea visului și evidența poveștii care era îngropată undeva în mine. M-am uitat la colecția mea de bibelouri din vitrină. Printre ele era și un peștișor de aur. L-am scos din dulap și l-am așezat în fața mea pe masa de lucru. Am așteptat să-mi vorbească și am notat ce-mi spunea, cuvânt cu cuvânt. Avea să fie primul martor și primul personaj în cartea care începuse să se scrie ca de la sine. Dacă va ieși bine, o voi dedica părinților mei, dacă nu, Doamnei Corona.
Alexander Hausvater
Notă. Acest articol este publicat sub copyright-ul autorului și nu poate fi reprodus, nici integral, nici parțial, fără acordul acestuia.
Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro