Stăteau unul in fața celuilalt, el pe fotoliu, ea pe un scăunaș lângă el.

- Iartă-mă, i-a spus ea, în pragul lacrimilor, dar ai mei au fost foarte afectuoși cu mine şi, bănuiesc, că asta încerc să obţin acum şi de la tine. Cumva, să înlocuiesc ce mi-au dat ei cu ce aş vrea să-mi dai tu.

Umezeala ochilor a început să i se prelingă pe obraji, în vreme ce se priveau tăcuţi.

Intens. O reflexie căpruie într-o reflexie verzuie, pătrunzătoare. Verdele lui, pe cât de cald i se părea uneori, pe atât de rece putea să devină. Rece şi dur. Iar răceala aceea o durea.

- Atunci voi încerca să nu te mai deranjez, a zis el, impasibil.

De ce nu reuşea să pătrundă dincolo de carapacea asta de oţel? se întreba ea. Voia să ajungă cât mai departe în profunzimile lui, să-l cunoască de-a fir a păr, să-i ştie gândurile şi să-i înţeleagă trăirile. Doar că nu ii permitea. Devenind de gheaţă, o lăsa mereu ca închisă pe dinafară unei porţi imense.

- Dar nu asta vreau! Nu înţelegi? Vreau să mă apropii de tine!

- Nu ai de ce. Nu vezi că sunt un ipocrit care mimează stările?

Atunci, cine era, de fapt?

Continua să o ţintuiască cu privirea, care, pe de-o parte, i se părea intimidantă, pe de alta, îi era atât, atât de dragă. Zdrobitor de dragă.

Ştia că putea fi prea posesivă. Dragostea dată cuiva dezobişnuit de ea devenea o colivie de aur, o apăsare a cărei proximitate te sufoca. Întocmai pe dos de intenţiile ei.

- Mă uit la tine şi mă întristezi uneori.

- Şi tu pe mine.

Tristețe. De ce simțeau mai mereu oamenii o tristețe atât de inexplicabilă? Apropierea nu trebuia să îi vindece, să îi cureţe de rău? Nu se presupunea că în doi este o forţă mai mare decât într-unul singur, ceva aproape supraomenesc, ba chiar divin?

Ar fi vrut să îi spună atât de multe, şi parcă tocmai atunci cuvintele deveneau de prisos. Se priveau şi iar se priveau, tot mai adânc, tot mai dureros, de parcă privirile lor ar fi putut sfredeli până în miezul creierului, până în străfundurile inimii, ca să scoată de acolo ce nu puteau rosti prin cuvinte.

Atunci a început să plângă. Ce lașă sunt, şi-a spus ea. Mi-e dor de el şi el e încă aici, cu mine. Mi-e dor de parcă l-aş pierde şi poate că o să-l pierd tocmai din pricina acestei zile.

El s-a ridicat şi, punându-i o mână pe picior, i-a zis:

- Trebuie să mă întorc la treabă.

Şi, zicând acestea, s-a îndepărtat.

Ea a mai rămas câteva clipe pe scaun, asteptând, prelungindu-şi cumva plecarea, creşterea depărtaţii de el. Nu voia să plece şi totuşi îi venea. Se gândea că poate distanța avea, dimpotrivă, să-l readucă mai aproape de ea. Voia să plece ca să-şi limpezească sufletul şi să-i permită lui să-i fie, poate, la fel de dor de prezenţa ei cum îi era ei dor de absenţa lui viitoare.

S-a ridicat şi ea, cumpănind pe loc, o mie de gânduri şi o mie de stări trecându-i prin minte şi la fel de repede alungate.

El a venit spre ea şi a îmbrăţişat-o. Ea l-a cuprins cu mâinile de gât şi s-a lipit şi mai tare de el. Mereu i s-a părut că trupurile lor se potriveau unul pe celălalt atât de bine, curburile ei completând golurile lui şi proeminențele lui umplându-i cavităţile ei. Ca două piese de puzzle desăvârşite în complementaritatea lor. L-a strâns şi mai mult şi a strâns-o şi mai tare, pierduţi unul într-altul.

Mi-eşti atât de drag, i-a spus ea, în gând. Cum aş putea să mai trăiesc fără tine, dacă va veni acea zi?

Ce i-a spus el în gând ei a rămas însă neştiut. 

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro