meargă. Să meargă în ciuda gândului rătăcind printre amintirile proaspete de-o vară ce se împleteau cu
vântul rece şi ploaia de septembrie, de parcă natura însăşi era întristată de dispariția lui misterioasă.
Câtă mângâiere în odihna acestor nori ce-nfruntă adierea înfringurată a vântului de toamnă! O toamnă
aparte, altfel decât multe alte toamne ce-i aduc şi duc visele deşarte de femeie îndrăgostită. Mâhnirea
clocoteşte în oasele ei, detronându-i liniştea interioară.
Zilele se petrec cu frunzişul lor de umbre şi lumini, aşteptând un semn. Despre el. De la el. De jur
împrejur, da, toamna. Iată, frunzele căzute pe pământul umed. Şuierul vântului le înălță cum mâinile lui
despletindu-i părul.
Frunză înălțată-n vânt s-ar fi vrut!
Iar el să-i despletească părul pictat cu dărnicie de timp.
*
Merge. Caută. Merge şi caută ceva concret, palpabil din trecerea lui, din trăirile lui.
Nu, nu acolo trebuie să-l caute, atât de departe, printre copacii parcului unde s-au plimbat cândva, ci aici,
mai aproape, înlăuntrul sufletului ei înlănțuit într-un anotimp.
Să fi fost doar o pasăre călătoare prefăcută într-un demn voinic de-o vrăjitoare rea? Găsit din întâmplare
pe scara amăgirii ce adăpost le-a fost un timp?
Nu, nu s-au întâlnit din întâmplare.
Aşa le-a fost scris.
Nici dispariția lui nu este întâmplătoare.
Atât le-a fost scris.
S-au întâlnit în raza caldă şi mângâietoare a verii. Nu ştie ce i-a despărțit, de fost-a blestem ori
binecuvântare. Oricum, nu contează.
În toată durerea sfâşietoare ce-i zguduie trupul, un gând: nimeni nu-şi poate ocoli soarta.
Merge. Caută. Merge şi caută să priceapă ce i-a îndemnat unul către celălalt. Taina întâlnirii lor nu era în
ce va fi fost, nici în ceea ce ar fi fost omenesc să se întâmple, ci în miracolul întâlnirii înseşi. Da, Tudora
întâlnise ceea ce nu credea că va întâlni vreodată la un semen: sinele său. Omom îi semăna. Erau amândoi
zidiţi de nelinişti, de ispita necunoscutului, de seducţia zării, de cercetarea celor ce se află dincolo de zare.
Aventura, riscul, provocarea, drumul, întrecerea cu sine erau blazonul lor.
Doi străini s-au întâlnit într-un cătun parizian.
Veneau de foarte departe, din milenii culturale mult îndepărtate, din munți şi ape atât de diferite, modelați
de istorii şi religii deloc asemănătoare.
S-au oprit.
S-au privit stăruind îndelung.
Şi-au povestit apoi ca şi cum se ştiau de mult.
Da, inimile lor se ştiau. Se recunoscuseră. Se mai întâlniseră, bătuseră laolaltă cândva, într-o singură
inimă.
Când?
Pe vremea unei uliți din înfloritoarea Romă poate.
Roma cea antică, invincibila Romă.
*
Simetria ridurilor adânci, armonioase, precum grădinile castelului regal de la Versailles, ciopleşte un chip
de bărbat, străbătut de taine. Griul-albastru al ochilor înnobilează acest chip în timp, dincolo de timp,
indiferent de timp.
Va lua cu ea amintirea acestei princiare înfăţişări, răzvrătite, fără stare, cu umbrele şi luminile ei cu tot, şi-
o va trece-ntr-o nemuritoare legendă orfană de zeii săi.
Fără de greşeală, ce muritor poate fi, dară?
În cătun se prăzmuieşte iertarea. „Marea Iertare”.
Să iertăm.
Marlen
Paris, 28 Răpciune 2020
Ilustrație: Înflorirea dalbului trandafir, Bourg-la-Reine, Île-de-France
© Autoarea Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro