Bine ai revenit în oraşul tău natal, bun sosit într-o Românie liberă, Nicolae Covaci. Nu ne-am mai văzut de 12 ani, mai precis din 1976, an în care ai plecat din ţară. Ne-am reîntâlnit, de fapt, în vara lui 1977, când ai revenit în ţară pentru câteva concerte de binefacere în folosul sinistraţilor cutremurului de la 4 martie. De ce ai plecat, sau mai potrivită ar fi întrebarea: de ce aţi plecat?

Noi nu suntem nişte fugari sau nişte laşi. Nu ne-am trădat niciodată ţara ca „să devenim milionari”, cum s-a exprimat atunci cineva. Vreau să fac nişte precizări. A existat un moment în care eu şi formaţia mea am fost prigoniţi, hărţuiţi. În 1974, toate instituţiile de artă din ţară au primit de la „centru” o circulară prin care li se aducea la cunoştinţă faptul că nu mai au voie să colaboreze cu noi.

Ce crezi că a determinat această interdicţie?

Nu ştiu dacă acesta este motivul real, dar trebuie să ştii că în vara lui 1974, fiind pe litoral cu grupul, am avut o altercaţie cu Ministrul Turismului, care m-a jignit vorbindu-mi într-un jargon de „Mitică”: „Ce, măi, pletosule, te dai mare, lasă că te aranjez” etc. etc.

În ce staţiune s-a întâmplat asta?

În Eforie Sud, unde, prin angajament, cântam la un local. După expirarea contractului urma să efectuăm un turneu cu A.R.I.A. Responsabilul localului ne-a lăsat să cântăm pe răspunderea lui, cu riscuri enorme pentru el.

Interdicţia ai primit-o în scris sau numai verbal?

Eu am primit-o verbal, dar ceilalţi în scris. După 10 zile, responsabilul localului îmi spune că nu mai poate face nimic pentru noi şi că nu mai putem cânta. Ne-am conformat, altă cale nu era. Mi-am zis: „nu-i nimic, împachetăm, plecăm două săptămâni la Văliug, să ne odihnim, iar apoi, turneul”. Trecând prin Bucureşti pe la A.R.I.A., funcţionarii s-au luat cu mâinile de cap: „ce-ai făcut, măi Covaci, am primit circulară, nu aveţi voie să cântaţi în ţară, nu mai faceţi turneul, deşi s-au vândut bilete”. Pentru agenţie, nenorocire, nu? Ce-i de făcut? „Tu ai făcut-o, tu o descurci. Du-te la Popescu «Dumnezeu»”, m-au îndemnat. M-am dus, dar nu m-au lăsat să intru la minister. Am intrat alături, la Păunescu. Îi spun că trebuie să plecăm în turneu, dar ni s-a interzis, nu ştiu precis din ce cauză, dar că, acest fapt însemna, într-un fel, ca noi să murim de foame. Păunescu a pus mâna pe telefon şi a vorbit cu un ştab din minister spunându-i: „Ce, i-ai interzis pe Phoenix? Să dau drumul la articol sau nu?” „Ce articol?” întreabă persoana de la capătul firului. „Păi am scris că i-aţi interzis pe băieţi şi vreau să ştiu…” a spus Păunescu.

Aşa o influenţă avea?

Da. După un sfert de oră, timp în care am băut o cafea, am urcat la minister. Persoana era ca un mieluşel, nu alta. Mi s-a dat imediat aprobarea pentru turneul care, dacă bine îmi amintesc, n-a mai avut loc. În rest, trebuie să ştii, interdicţia a rămas valabilă. Nu m-am mai dus la Păunescu decât spre a participa la una din primele ediţii ale Cenaclului „Flacăra”, la Liceul „Mihai Eminescu” din Bucureşti. Am mai cântat o singură dată în Cenaclu, la Alba Iulia pe Câmpia Libertăţii1. Era în 1977 şi venisem în ţară să dăm concerte pentru sinistraţi. Imediat după aceasta, ne-am împachetat și am plecat. Am plecat de tot din ţară. Despre acest moment, nu te supăra, nu vreau să dau amănunte, deoarece voi scrie o carte… Dar să revin. Păunescu ar mai fi vrut să colaborăm, dar noi n-am mai fost de acord. Am mai avut, în 1977, planificat un concert la Polivalentă, dar n-a mai avut loc. Ni s-au rupt afişele. Ştiam noi de unde ni se trage.

Când a fost asta?

Atunci, în vara lui ’77. Ţi-am spus că eu eram plecat din ţară din 1976, dar revenisem peste un an pentru concertele de binefacere…

În ce ţară ai plecat?

În Olanda.

Nicule, să-mi spui totul. Absolut totul. Noi avem acum o presă liberă, slavă Domnului, putem vorbi şi scrie deschis. Vreau ca cititorii să poată afla cât mai multe lucruri despre voi, despre tine. Spune-mi, aşadar, cum s-a scurs primul tău an de exil, cum ai dus-o ca individ, iar după aceea să-mi vorbeşti şi despre împlinirile ori neîmplinirile tale artistice. Cum te-ai descurcat în Olanda? Unii spun că ai dus-o greu.

Greu e puţin spus. Ăsta-i adevărul, mi-a mers îngrozitor de prost.

În ce sens?

În toate sensurile. Eu, mă ştii de ani de zile, caut să fiu un tip consecvent şi dacă-mi propun un ţel, nu mă abat de la el nici în ruptul capului. Eu mi-am părăsit ţara deoa-rece n-am mai suportat hărţuielile autorităţilor. Trebuia, zilnic, să mă prezint la interogatoriu.

Din ce cauză te chemau zilnic la interogatoriu?

Voiau să ne desfiinţeze şi ca să ne desfiinţeze formaţia doreau să scape de mine, să mă facă să înfund puşcăria.

Au vrut să desfiinţeze formaţia „Phoenix” cu atâtea discuri la activ, cu două prezenţe la festivaluri internaţionale, în Polonia şi Cehoslovacia?

Da. Noi aveam un succes public periculos de mare. Un securist de la universitate mi-a spus odată: „Am au-zit că te-ai lăudat că ne ridici toată studenţimea în cap. E adevărat?” I-am răspuns: „Presupun că aş putea face acest lucru, dar până acum nu mi-a trecut aşa ceva prin cap”. Le era teamă. M-au acuzat că au dovezi că aş fi schimbat 1.000 de dolari la negru. De unde până unde? Le-am spus că n-am avut dolari în mână niciodată şi că prietenii mei străini îmi aduc tot ce vreau de peste hotare. La ce mi-ar fi folosit să schimb dolari? Mă chemau în fiecare zi la 6,30 dimineaţa spre a mă ameninţa că mă vor aranja pe cel puţin şapte ani, dar că am noroc că „cineva” mă susţine. Mi se făcuse lehamite de tot şi de toate. Le-am spus că mi-am depus actele de căsătorie cu o străină şi că vreau să plec, să-mi dea paşaportul. Condiţia a fost să renunţ la cetăţenie. În scurtă vreme mă aflam la Amsterdam.

Asta se întâmpla în toamna lui ’76, nu?

Da, era în luna octombrie.

Nu ţi-a mers bine acolo, ba ţi-a mers chiar prost.

Petea, eram singur. Sentimentul de singurătate e apăsător.

E adevărat că vesticii sunt mai închişi la fire, nu-s comunicativi ca noi, românii?

Aşa este. În primul rând, dacă nu ai bani, nimeni nu stă de vorbă cu tine. Dacă îi ai, te acceptă şi ca străin. Până îi ai. În momentul în care am apărut dincolo, eu nu aveam mulţi bani şi nici n-aveam cu cine sta de vorbă. Plus că îţi trebuie timp să-ţi faci relaţii. Oamenii sunt mai reci, până încheagă o prietenie durează. Am petrecut un Crăciun trist, primul Crăciun de unul singur în Amsterdam, într-o mansardă. În acea noapte am compus piesa „Stars Dance”, pe care, bănuiesc, o ştii.

Cea de pe albumul „Transsylvania”, nu? Cât ai stat în Olanda?

Până în primăvara lui ’77.

Ce te-a determinat să pleci din Olanda în Germania?

Amsterdam e o metropolă în care viaţa se trăieşte la o tensiune la care nu eram pregătit a mă racorda. E un oraş înfiorător, murdar şi pitoresc în acelaşi timp. E atât de frumos că nu-ţi poţi imagina, dar… murdar.

Am citit despre Olanda că e o ţară foarte curată.

În afară de Amsterdam. Aici, oamenii par cu totul altfel, dispuşi să existe doar biologic, fără alte pretenţii. Nu te poţi baza pe nimeni acolo. Te uită după cinci minute. Bramburişti, mizerabili, psihopaţi. Din cauza singurătăţii m-am decis să plec în Germania la insistenţele unui compatriot, şi el în exil, unul Polgar, care nu se ocupa de nimic serios, dar care-mi era într-un fel apropiat – vorbea aceeaşi limbă. După toate acestea, iată-mă în următoarea „staţie” a peregrinării: Osnabrück, în apropiere de Bremen.

Un oraş mic, nu?

Nu e mic, e cât Aradul nostru.

Şi ce ai făcut acolo?

N-am făcut nimic. Îmi rămăseseră nişte bani pe care îi administram cu chibzuinţă. În martie am aflat de cutremur şi mi-am spus că trebuie să revin în ţară. Parcă am mai vorbit despre asta.

Ai fost şi rămâi un om care trăieşti pentru muzică. Ne ştim de atâta amar de vreme şi-s convins că nu te-ai schimbat. Spune-mi, acolo, departe de casa ta, de toţi cei dragi, ai avut împliniri în plan artistic?

Să-ţi spun. Ajuns din nou dincolo cu întreaga formaţie, am contactat o casă de discuri şi mi-am pus trupa la treabă. Din păcate, la scurt timp au început disensiunile. Mi se reproşa de către băieţi: „Iar vii cu temele tale folclorice? Ne-am săturat!”

Nu era încă în vogă ethno-pop-ul…

Noi am fi avut şansa să-l impunem acum 12 ani, dar neînţelegerile au dus la frânarea unor proiecte. Fiecare se credea capabil să dea marea lovitură prin „compoziţiile” sale. Atunci am făcut greşeala că am acceptat, că am lăsat-o mai moale. Compunea fiecare ce şi cum îl tăia capul. Rezultatul? Banda „demo”, materialul pentru proiectul LP n-a convins pe producători. O singură excepţie, piesa „Iarna” a trecut de acest prim examen.

Eram nemulţumit şi m-am certat cu Kappl atunci. Îl ştii, era cel mai liniştit dintre noi, un băiat de treabă. Ne-am bătut groaznic. Mi-a părut rău. Abia după 10 ani ne-am împăcat. Eram nemulţumit şi m-am certat cu Kappl atunci. Îl ştii, era cel mai liniştit dintre noi, un băiat de treabă. Ne-am bătut groaznic. Mi-a părut rău. Abia după 10 ani ne-am împăcat.

Să amintim cititorilor componenţa de atunci a formaţiei: Nicolae Covaci, Josef Kappl, Erlend Krauser, Moni Bordeianu şi Ovidiu Lipan. Albumul „Transsylvania” înregistrat în exil e rodul muncii tale cu o altă formaţie Phoenix, o altă „garnitură”, nu?

Da, mi-am alcătuit o formaţie cu componenţă internaţională în care intrau nemţi, iugoslavi, englezi şi… românul cu care stai de vorbă. Să-i fi auzit cum cântau româneşte! Corect, cu plăcere. Poate ai să asculţi o casetă. Dar să revin. Ai înţeles că cearta cu Kappl a însemnat marea ruptură. Formaţia se destrămase, toţi au plecat. M-am trezit singur în casa în care, până atunci, am trăit împreună compunând, repetând, făcându-ne planuri optimiste. Aveam o casă mare, acolo la Osnabrück, şi în pivniţă amenajasem un studio de înregistrare. Plăteam o chirie de 2.000 de mărci pe lună. În 1978, formaţia Phoenix, aşa cum o ştiai tu şi admiratorii din ţară, s-a destrămat. Ovidiu Lipan [cu Krauser] şi cu Kappl au rămas o vreme împreună, cântând sub numele „Madhouse”.

Care e părerea ta despre muzica grupului pe care l-ai amintit?

Ce să-ţi spun? Intenţii bune, dar nefinalizate. Nu erau „copţi”. Au imprimat un disc, au vândut câteva bucăţi şi cu asta, basta. Aveau succes cu concertele, însă. Trebuie să ştii că una e problema lansării unui disc, şi alta cea a show-urilor, capitol la care formaţia Phoenix excela. Formaţia avea un mare succes de sală. Repet, păcat că m-am lăsat copleşit de acel moment de slăbiciune şi că nu am perseverat în convingerile mele muzicale. Într-un fel, credeam că lărgesc posibilităţile de afirmare ale celorlalţi, dar n-a fost aşa. Mă săturasem să-i tot aud spunând că din cauza mea ei mor de foame.

Chiar aşa, Nicule?

Da, în toamna anului 1977 am dus-o ca vai de lume. Mergeam pe câmp şi mâncam sfeclă furajeră şi porumb crud, deoarece ni s-a tăiat curentul electric, căldura, telefonul. Nu aveam bani…

Cât a durat această stare de lucruri?

Două luni, perioadă în care n-aveam nici măcar sare pe masă. La începutul lui 1978 am „prins” primele concerte şi spre primăvară ne-am mai redresat. Dădeam spectacol după spectacol, dar, ţi-am mai spus, băieţii credeau că vor împuşca alţi iepuri. Nu mai doreau să fim noi înşine, visau jazz, disco. Au trebuit să treacă zece ani să le vină mintea la cap, să mă caute spre a reface ce s-a stricat din cauza lor: muzica rock de sorgintea folclorului românesc. Le-am reproşat: „V-a trebuit un deceniu ca să vă veniţi în fire…” Singur nu puteam face nimic. Degeaba, nu poţi să mergi undeva şi să te baţi cu pumnul în piept: eu sunt Nicolae Covaci. Cu asta n-ai făcut nimic.

Şi totuşi, discul single pe care interpretezi la chitară „Balada” lui Porumbescu e o reuşită. Nu o spun ca să te flatez, ci pentru că acesta e adevărul. Piesa e cântată cu „feeling”. Dincolo de chitară am putut cu uşurinţă să identific românul care eşti şi vei fi.

Discul de care vorbeşti e relativ recent. Putea să fie mai bun.

Să nu uit, doream să-ţi pun o întrebare mai înainte. Prietenii tăi cunoaşteau încă din ţară aptitudinile de grafician şi sculptor. Te mai ocupi de pictură, grafică, sculptură?

N-am abandonat cea de-a doua pasiune. Eu pictez, sculptez şi pot spune că prin aceasta îmi câştig existenţa. Am expoziţii, conduc câteva cursuri artistice în Osnabrück, dar fac şi muzică. Să revin la discul de care ai amintit. El putea ieşi mai bun. Ai văzut pe mapa discului, Kappl e producătorul. Trebuie să ştii că în această nouă calitate el e perdant până la sărăcie. Nu-l mai las să producă. Altfel văd eu menirea unui producător. Voi mai vorbi despre asta. Primul LP în exil, „Transsylvania”, e înregistrat cu varianta a doua a formaţiei „Phoenix”, varianta internaţională. Ei au cântat toate piesele în limba română. Eu n-am făcut textele englezeşti. Am şi înregistrările în limba română. Cred că merită să fie ascultate. Discul de care vorbim e imprimat la Düsseldorf.

La ce dată ai alcătuit Phoenix-ul în componenţa internaţională?

În 1979. Un an mai târziu apare discul, iar după alt an ea dispare, formaţia adică.

Care a fost motivul destrămării grupului?

Ovidiu Lipan. A venit, m-a căutat şi m-a întâlnit pe stradă: „Nicule, să facem, să dregem, să rupem…” În vechea trupă, toboşarul era german, un percuţionist specializat în jazz. Cine a cântat cu Ovidiu, greu mai poate accepta alt bate-rist…

În cariera ta ai mai cunoscut un baterist la fel de dotat ca „Ţăndărică”, moldoveanul nostru?

Nu. Sincer să fiu, în vest este un singur baterist la nivelul lui Ovidiu: Simon Phillips, cel care a colaborat cu The Who după moartea lui Moon. E foarte apreciat, căutat de tot felul de staruri pentru imprimări, fiind avantajat şi de faptul că e mai cunoscut ca Ovidiu.

Spune-mi, Nicule, după ce s-a destrămat varianta internaţională a grupului tău, ce s-a mai întâmplat? E vorba de anii ’80, parcă…

A venit o perioadă de criză îngrozitoare. N-am făcut aproape nimic. M-am înhăitat cu nişte rockeri (bikeri), într-un club deloc onorabil. A fost o fază neagră din existenţa mea, noroc că am cunoscut şi oameni de nădejde, adevăraţi prieteni. După patru ani m-am apucat de profesiunea pentru care eram pregătit din ţară iar în momentul de faţă, am mai afir-mat-o, predau artele plastice la Osnabrück şi municipalitatea mă apreciază.

Revenim la aspectul muzical al existenţei tale în exil. Afirmai că Lipan se face vinovat de destrămarea grupului în a doua sa variantă. Explică-mi…

A băgat zâzanie şi iar n-am reuşit să-mi menţin trupa. Ovidiu şi ceilalţi din Phoenix au organizat concerte, le-au susţinut fără să aibă acordul meu, pe care oricum nu-l puteau obţine. Ei cântau piesele mele, iar eu nu ştiam nimic. E o chestie, nu? Eu mi-am sacrificat tinereţea pentru o cauză şi alţii să-mi cânte piesele! Nu-i corect. Câţiva ani de zile n-am mai vrut să ştiu de nimic. În 1985 apare, cine crezi? Ovidiu! „Nicule, iartă-mă, hai să facem treabă bună, s-o luăm de la capăt”. Ovidiu e un om pe care nu te poţi supăra total. El recunoaşte că a făcut măgării, plânge cu lacrimi de crocodil, se scuză, promite. M-am împăcat cu el.

Am înţeles că o perioadă destul de lungă ai abandonat preocupările muzicale, nu te-ai mai gândit la formaţie, dar ai continuat să compui. Ce ai mai făcut după 1985, când Ovidiu te-a căutat din nou?

Am început să cântăm în doi, oferind publicului nişte concerte mai puţin obişnuite.

À la Cream, nu?

Să zicem. Eu trebuia să cânt la chitară într-o tehnică aparte, care să „umple” sonor nişte spaţii. Formula aceasta, alcătuită numai din două instrumente, n-o foloseşte oricine, din motive lesne de înţeles. Noroc că eu am „spatele” acela Marshall pe care îl ştii, şi care mi-a folosit în conturarea unui sound, să-i zic, plin. Sigur că, în condiţiile cu totul deosebite ale evoluţiei acestui tandem, ni se oferea posibilitatea de a improviza pe spaţii largi, Ovidiu putea să-şi ofere cu dărnicie „break”-urile sale dragi... După o vreme m-a căutat şi Kappl, spunându-mi că ar fi dispus să facem ceva ca lumea. Am stat mult de vorbă şi mi-am dat seama că mi-a iertat ieşirea din 1978, de care ţi-am pomenit. Am început să facem înregistrări în studioul său personal, amenajat la subsolul unui imobil. Acolo, printre multe alte piese, am imprimat şi banda demo pentru discul meu single cu „Balada” lui Ciprian Porumbescu şi „Ciocârlia”, pe care zici că-l ştii.

La ce casă de discuri ai înregistrat?

Se cheamă „Label Private”, în Hamburg.

Mi-a plăcut discul ca realizare artistică – ţi-am mai spus asta – dar şi coperta, mapa e inspirată. Apari acolo pe umăr cu un vampiraş sau un drăcuşor, ce-o fi.

Da, e un „gimmick” care va apare întotdeauna pe discurile mele. Vreau să spun că am înregistrat un single despre care poate nu ştii. Titlurile mele au fost „Afganistan” şi „Perestroika”, discul apărând în momentul în care ruşii îşi retrăgeau armata din această ţară. La scurtă vreme după ce am imprimat am plecat în vacanţă, în Spania, urmând ca Ioji Kappl, de astă dată producător, să definitiveze grafica mapei discului. Să vezi ce-mi face. Mă vizitează în Spania şi-mi aduce discul, inclusiv varianta maxi-single. Am rămas blocat: schimbase titlurile fără să-mi ceară părerea. Mi-a expus ca justificare motive puerile. M-am supărat, deoarece lucrasem serios la aceste piese; în „Afganistan” introdusesem motive specifice muzicii orientale...

Ce titluri pusese Kappl după... capul lui?

Piesa de pe Side A o botezase „Tuareg”, iar „Perestroika” se metamorfozase în „Mister G.’s Promises”. Din nişte titluri directe, percutante, făcuse cu totul altceva, cu consecinţele de rigoare: discul n-a pătruns pe piaţă, deşi calculasem un moment extrem de prielnic.

A fost, cred ca o subminare involuntară...

Din nou am făcut o pauză până la seria primelor concerte cu toată trupa, inclusiv Erlend Krauser. Cu acesta am mai colaborat, am compus nişte piese ulterior premiate. Krauser e un tip ciudat. Cântă, cântă şi parcă uită de el. Piesa n-are refren, coadă, cap. „Măi, Krauser, tu cânţi ca un Dumnezeu, îi spuneam, dar pentru cine cânţi aşa, improvizând doar?” Am dat apoi lovitura cu opera rock „Evita” a lui Andrew Lloyd Webber. Să-ţi povestesc. Cei de la Teatrul Muzical din Osnabrück mă băteau la cap de un an şi jumătate s-o transpun. Personal nu găseam nimic deosebit în materialul sonor al operei-rock.

Cea despre Evita Peron, „Don’t Cry For Me, Argentina”?

E unica parte frumoasă a lucrării, restul... În fine, am înregistrat „Evita” într-o nouă viziune. Operaţia ne-a adus bani. Asta era în 1987.

Spune-mi, Nicule, Krauser a scos mai multe discuri, i-am văzut numele prin cataloage.

Da. El şi le-a produs singur, dar n-a pătruns pe piaţă, e greu să pătrunzi. Cum să-ţi explic? Se cere concizie, să ai o temă, să propui o temă pe care lumea s-o reţină, s-o poată fredona. Personal, cu Krauser am avut noroc şi pentru că avea un tupeu extraordinar când era vorba de partea financiară. Cerea nişte sume de-mi îngheţa sângele în vine.

Şi ei plăteau?

Plăteau, ce să facă.

Înţeleg că te redresaseşi din punct de vedere financiar şi că ţi-a mers bine de la un timp...

Nu pot să spun lucrul ăsta. Uite, anul trecut mi-a mers prost.

Spune-mi, la Şcoala de artă eşti plătit, nu?

Da, dar viaţa e aşa de scumpă! Îţi trebuie 2.000 – 3.000 de mărci ca să trăieşti modest. Eu nu-mi permit mare lucru, să ştii. Am o motocicletă cu şase cilindri şi maşina asta cu care am venit la tine! În rest, nimic.

Proiecte? Ai venit în ţară în acest moment istoric pentru noi, cu gândul curat de român de a ne ajuta. Acest ajutor am înţeles că va consta într-o serie de spectacole pe care le vei da în Timişoara, dar şi în alte localităţi din ţară, fondurile urmând a fi vărsate în Contul Libertatea 1989.

Da, aşa este. Voi reveni în ţară cu formaţia „Phoenix”, cea originală. Noi ne vom aduna şi vom începe repetiţiile pentru acest eveniment. Trebuie să ştii că, înainte de a veni în ţară, am cerut accepţiunea fiecărui membru pentru acest act. N-au fost obiecţii, deşi fiecare activează în altă parte.

Poate pe moment.

Ştiu eu? Sunt un tip rigid şi-mi merge greu. Noroc că există hobby-urile, prietenii. Abia acum am intrat în Schwung.

Mi-amintesc cînd mergeam împreună la Şag şi ciopleai ore întregi în lutul malului capete gigantice desprinse parcă din Insula Paştelui, din lumea lui Heyerdahl. Mai sculptezi?

Sigur, am şi expoziţii cu lucrări. Îţi voi aduce cataloage.

Cum vezi tu peisajul actual al muzicii pop internaţionale? Vezi în curentul etno-pop un pas înainte?

E un pas gigantic, căci acest curent a deschis noi orizonturi în muzică. Folclorul este infinit, el cuprinde resursele spirituale ale unui popor, resurse trainice, viguroase, dar a căror capacitate nu poate fi codificată simplist. Trebuie sute de ani ca să foloseşti tot ce există acumulat în acest compartiment sonor. În acest sens, tot ce a făcut grupul românesc Phoenix, atât în ţară, cât şi în exil, s-a înscris pe linia valorificării unor resurse ale folclorului nostru, operându-se în favoarea autenticităţii prin creativitate, sugestia folclorului fiind încărcată afectiv de sensuri noi, trecută prin gândirea şi simţirea interpretului. M-aş fi bucurat nespus să fim noi primii care să impunem această muzică, dar, după cum am mai spus-o, am sosit prea devreme pe scena internaţională. Pe de altă parte, mă dezgustă comercializarea absolută a producţiei muzicii de divertisment. N-a scăpat de aceasta nici muzica rock. Rock-ul nu mai e o atitudine, ci un surogat comercial. Cei care se fandosesc pe scenă fluturându-şi pletele în irizările sofisticate de flash-uri laser n-au în faţa ochilor decât banul, banul. Nu sunt convinşi nici ei de ceea ce fac şi nici nu pot convinge pe alţii.

E inutil să precizez că-ţi împărtăşesc opiniile; de altfel am scris şi un serial despre acest fenomen de degradare a muzicii rock, dar te rog să-mi spui dacă şi nume ca „Scorpions”, „Van Halen”, „Bon Jovi” le incluzi în această situaţie de compromis?

Da. E o industrie acest rock în trei acorduri, şi nu o artă. Nu pot contesta prezenţa salutară a unor „schimbători de macaz” ce nu fac concesii comerciale. Ei practică o muzică adevărată, convingătoare, care le place şi ne place, o muzică anti Hit-Parade.

Spune-mi câteva nume care nu te-au dezamăgit până în prezent.

Ian Anderson de la Jethro Tull a rămas credincios crezului său artistic de la început. Apreciez grupul U2, pe Robert Palmer, Foreigner, Saga, Honeymoon Suit. În aceste cazuri, iată, şi ambalajul e bun şi nici „cutia” nu e goală. Revin la formaţia U2, care a găsit o modalitate de exprimare modernă, fără să excludă vechile cuceriri ale avangardei. Îmi plac aranjamentele lor gen Byrds, încărcătura afectivă a pieselor.

În numele tuturor cititorilor rubricii noastre, îţi mulţumesc pentru amabilitatea de a-mi răspunde la realizarea acestui dialog. Toate cele bune şi LA REVEDERE.

La revedere!

a consemnat Petru Umanschi
(Orizont, an II, numerele 2, 3 şi 4 din
12, 19 şi 26 ianuarie 1990)

Fragment din cartea
NICOLAE COVACI, INTERVIURI (1971 - 2016)
Ediție îngrijită de Alexandru Daneș

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro