Obişnuiam să trăiesc cu pasiune. Dar viaţa m-a ucis. Obişnuiam să cred că viaţa e o binecuvântare. Acum nu mai sunt la fel de sigură. Totul e iluzoriu, în van, un experiment bolnav al unui creator şi mai bolnav, care se bucură să ne vadă zvârcolindu-ne în chinurile facerii. Intru ce scop, ar fi întrebarea.

Însă întrebarea a devenit afirmaţie, căci răspunsul ei nu mai e necesar. S-a prefăcut şi el într-o iluzie, o iluzie a cunoaşterii deşarte. La ce bun să cunoşti scopul întru care ai fost zămislit, dacă nu-l poţi schimba, altera, modifica? Lumea noastră a fost aşezată pe uriaşa tabla de şah a omenirii. Eu m-am trezit în timpul jocului. Nebunii s-au amestecat printre pioni, turele au fugit călare, regii şi reginele s-au amestecat între ei, şi, împreunându-se laolaltă, n-au mai putut să deosebească negrul de alb.

Al cui e rândul, nu se ştie, dar mişcările se fac într-o frenezie. Iar din frenezia puterii se nasc monştri, monştri hidoşi, diformi, cu mai multe capete, cu fețe ascunse sau neascunse, cu guri veninoase, ce se înfruptă din albi şi din negri deopotrivă. Diferenţa ne-a făcut indiferenţi. Dar indiferența nu ne face diferiţi. Pe aceeaşi tabla ne ducem traiul, eliminându-ne din joc unii pe alţii, neştiind că o mână invizibilă ne conduce, ne ghidează înspre pieire. Şi atunci ce? Întuneric? Vid? Iluminare? Nemurire? Nu, nici vorbă. Odată tabla golită, noi armate alb-negre ne vor lua locul. Iar şi iar. Căci timpul este lung, o, este fără sfârşit, nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă. Când jocul se termină, o ia de la capăt, pierdut în negura absolutului. Cine eşti tu?

Cine sunt eu? Dacă ţi-aş răspunde nimic, te-ai supăra poate. Dar şi nimicul este prea mult pentru acela care nu contează, care nu lasă urme, care nu există în nesfârşita imensitate a spaţiului. Este în creierul meu. Îmi dictează ce să spun, ce să scriu, ce să gândesc, ce să fac. Este şi în tine, şi în tine, şi în tine. Este în noi toţi, dar nu este acelaşi. Mă priveşte acum cu proprii mei ochi şi râde. Râde în sinea lui, în sinea mea. Am ajuns de râsul creatorului meu.

Eu, creaţia Lui, în care-mi pusesem toate speranţele mărunte ale vieţii mele neînsemnate, sunt mai ceva decât o frunză în bătaia rece a vântului. Poate că şi frunza are voinţa ei, visurile şi dorinţele ei, aspiraţiile şi ambiţiile ei, dar nu poate sa le urmeze, nu e lăsată să iasă din cuvântul vântului. Şi ce suntem noi, dacă nu nişte frunze mai mari, cu mâini şi picioare, în loc de tulpina şi codiţa, cu trup în loc de limb, cu vene şi artere în loc de nervuri, cu sânge în loc de sevă, cu piele în loc de teacă, cu un Dumnezeu pe post de vânt? Căderea din Paradis, precum căderea din copac, probabil din aceeaşi grădină a Edenului, ne-a aruncat în vâltoarea păcatului efemerităţii. Şi, precum ofilirea, moartea nu este decât o altă etapă a regenerării materiei.

Hohotitul din urechi se înteţeşte. Râsul batjocoritor îmi scuipă în faţă. Abia acum? Pare să spună. Abia acum, da, dar nu-i târziu. Căci graniţele timpului s-au dizolvat. Acum e răbdător cu tot şi toate, o câmpie nesfârşită de clipe, minute, ceasuri ce se dilată, se contractă şi nu dau naştere la nimic.

Timpul a murit. E mort. Iar noi, prinşi vii în el, ne zbatem să scăpăm cu viaţa din moarte. Sau să scăpăm cu moarte din viaţă? Crezând că suntem morţi, am înviat. Şi, crezând că am înviat, ne-am lăsat ucişi din nou. Şi din nou. Şi din nou. De atâtea ori cât ceasul îşi va scurge veşnic minutarele.

Mi-am dat seama acum, tu, voce hohotitoare. Mi-am dat seama de ce a fost dintotdeauna sub ochii mei, prea naivi şi noi ca să vadă. Durere, fericire, război, pace, viaţa moarte. M-am lepădat de ele ca de nişte teci, ca de o scoarţă neîncăpătoare. Acum sunt gol, dar goliciune mea ascunde plinătatea inexistenței. Căci nu e exist, dar sunt. Nu sunt, dar trăiesc. Şi gol fiind, suliţele tale or să intre prin mine, fără să mă atingă, fără să mă rănească.

Am rămas doar noi doi acum, exact cum ai vrut, tu şi cu mine. Pentru totdeauna. Şi încă o dată. Şi încă o dată.

Cunoaşterea e malefică. Ignoranţa e binecuvântare. Nicicând aceste vorbe n-au fost mai adevărate. Lupta contra morilor de vânt. N-a fost nicicând mai actuală. Mi-e foame de izbăvire. Mi-e sete de uitare. Nu e nimic onorabil în moarte. E doar risipă de viaţă. Ce trebuie să fac ca să simt că trăiesc în lumea asta mizeră?

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro