Eşti poate singurul muzician care, pe parcursul a patru decenii, în viaţa ta personală şi artistică, a fost un purtător al spiritului Rock. Care este popria definiţie a spiritutui Rock şi care sunt riscurile şi satisfacţiile de a trăi, gândi Rock?

Ceri foarte mult dintr-o dată. Ar trebui să privesc înapoi şi să fac o analiză. Nu e uşor de definit. Nu se pot da definiţii. Eu cred că spiritul Rock vine de undeva dinăuntru. Sau eşti, sau nu eşti. Deci a fi rocker sau a cânta muzică Rock presupune o anumită bază psihică sau educaţională, sau o anumită conjunctură care să te provoace la a reacţiona.

Muzicanţii de Rock sunt nişte muzicieni care reacţionează şi care exprimă o anumită tensiune pe care au dobândit-o într-un fel sau altul. Ea poate fi de ordin social, politic sau emoţional. Puterea cu care ei reuşesc să se exprime depinde, desigur, şi de gene, şi de energia acumulată sau de modalităţile pe care ei le găsesc pentru a se exprima. Unii dau în tobe până ce le rup, alţii trag de corzile de la chitară sau le sparg, ca Pete Townshed, ce să zic, sunt diferite forme de exprimare.

Dar pe toţi îi leagă un anumit lucru, ei vor să exprime o anumită nemulţumire. Deci, este un fel de a te opune. A face muzică Rock, pentru mine înseamnă a te opune unor oprelişti, unor influenţe negative, indiferent de ce natură ar fi ele. Sigur că rockerii pot să fie şi nostalgici, şi sunt oameni sensibili, în general, oamenii care fac muzică Rock sunt oameni sensibili. Ei sunt provocaţi, şi din acea reacţie, ei reuşesc să-şi adune energia pentru a se exprima. O definiţie a spiritului Rock mi-ar fi foarte greu să pot să o exprim în câteva cuvinte, dar, ce am spus, cred că este ceea ce provoacă şi dă naştere muzicii Rock.

Concertul de 40 de ani şi întâlnirea cu prietenii (muzicieni) vin după o declaraţie din piesa „Liber” (CD-ul „În Umbra Marelui URSS”) care sună aşa: „Pornesc făr’ să privesc înapoi”. Ce s-a întâmplat între înregistrarea piesei şi până acum de ţi-ai schimbat atitudinea exprimată atât de tranşant?

S-a întâmplat un miracol. După toate decepţiile, munţii de decepţii adunaţi în ultimii 12 ani, se întâmplă că, conducerea acestei ţări dă un semn de apreciere, după 40 de ani de fugărire, după ultimii 12 ani de ignorare, dintr-o dată ideea le-a plăcut. Am apucat să vorbesc şi cu domnul Iliescu şi cu domnul Adrian Năstase, şi s-au decis să ne ajute să pregătim această aniversare. Este un miracol, este un mare lucru. Recunosc că am fost puţin zdruncinat în hotărârea mea de a-mi lua rămas bun. Dar cum orice minune trebuie să se întâmple de două ori pentru a fi stabilită şi recunoscută, vreau să văd dacă nu a fost doar o întâmplare.

Aceeaşi discrepanţă se referă într-o anumită măsură şi la public („m-aţi judecat, condamnat, dar cine sunteţi voi?”). Publicul larg, dar şi cel cu ştaif a primit însă Phoenix-ul cu entuziasm. Crezi într-o evoluţie a consumatorului român de muzică? A devenit acesta mai profund sau mai tolerant?

Vreau să nu se perpetueze confuzia pe care o fac mulţi. „La Umbra Marelui URSS”, Urs se scrie cu doi „s” şi nu mă refer în text la public („m-aţi judecat, m-aţi condamnat”), mă refer la cei care într-adevăr m-au judecat, m-au condamnat. Publicul este o masă care este emoţională şi care se lasă influenţată. De aceea există acest sistem de manipulare care se cheamă „media”. Vrei să vinzi un obiect, indiferent de calitatea lui, dacă ai mediile de partea ta, poţi să-l vinzi. Cum piaţa românească este la ora actuală tributară pieţii occidentale, se vând tot felul de pseudo-produse artistice şi, vânzându-se bine, au mediile de partea lor sau invers, având mediile de partea lor, se vând foarte bine.

Noi nu avem mediile de partea noastră, noi nu avem pe nimeni de partea noastră, în afară de Guvern, se pare. Uită-te pe afişul nostru, nici măcar un sponsor nu apare… deci, este un mare semn de întrebare; este un boicot colectiv, este o înţelegere, sau o neînţelegere, nu ştiu… de data asta îmi scapă. De obicei, eu ştiu să apreciez situaţia bine, dar de data asta sunt derutat.

De ce nu a acceptat nici un sponsor de marcă să participe la realizarea concertului?

Exista două posibilităţi de a explica. Şi anume, chiar dacă aş putea fi considerat nebun sau persecutat sau mai ştiu eu cum, eu am o viziune totuşi de ansamblu. Eu vin din afară, am trăit 25 de ani în străinătate şi cunosc nişte strategii de manipulare. Pe de-o parte, piaţa occidentală, industria occidentală are nevoie de pieţe de desfacere. Răsăritul a venit numai bine într-un moment în care Occidentul era pe cale de a se prăbuşi şi el. Să nu credem că stăteau mult mai bine decât socialismul, şi au câştigat pieţe de desfacere.

Pe ei nu-i interesează produsul românesc, decât eventual în măsura în care va imita produsul străin, iar cu timpul se vor impune pe piaţa noastră şi o să ne vândă ei exact ceea ce vor. Pe de altă parte, mediile nu aparţin românilor, în afară de televiziunea şi radioul de Stat, şi care sper să rămână româneşti, toate mediile au nişte firme străine în spate. Deci, cum să reprezinte ei interesele româneşti, să se lupte ei pentru idealurile noastre? Şi atunci, industria care iarăşi, în mare parte, este o prelungire a unor stinghii de interese străine, îşi aranjează piaţa în aşa fel încât să poată să parvină, să poată să se dezvolte. Un produs ca noi, frânează toată această acţiune. Phoenix reprezintă pentru ei o frână. Deci, aici, pe plan local, reprezentantul de la Coca-Cola nu este un american, ci este un românaş care reprezintă un turc, care reprezintă un austriac. Şi acest românaş îşi face mendrele lui.

Am spus Coca-Cola aşa, ca idee, eu nu vreau să arăt cu degetul spre nimeni, dar eu am experienţele mele. În momentul în care un sponsor vine şi îţi dă o sută de mii de dolari, el vrea să îşi bage optzeci de mii în buzunar. Şi cu mine nu se poate chestia asta. Mi s-au făcut şi mie oferte de genul ăsta şi i-am trimis la plimbare. De aceea, noi nu avem sponsori. S-a vorbit împrejur, se ştie: „Covaci nu intră în mafia noastră”, iar eu nu intru în nici un fel de mafie.

Cum vezi evoluţia Rock-ului într-un context mondial dominat de tendinţele Rave?

Muzica se face astăzi din motive pecuniare şi nu din emoţie sau din credinţă. În anii ’60, nici Beatles, nici Rolling Stones n-au visat vreodată să ajungă milionari. Au ajuns şi ei, şi alţii, şi s-a dezvoltat o piaţă. Acum, pe piaţa asta nu câştigă artiştii, din păcate, ci câştigă cei din spatele lor, managerii, şmecherii care îi exploatează şi le iau banii. Astfel se alcătuiesc arbitrar tot felul de cupluri, două fetiţe sau trei băieţi, care sunt puşi să danseze, să se fâţâie, şi se câştigă cu ei milioane, dar după câteva săptămâni primesc un picior în fund şi… următorii. Piaţa este cea care dictează: vinzi bine, câştigi bani şi asta este. Muzica Rock, în schimb, este o muzică de credinţă, muzică de suferinţă poate, ea va dăinui, pentru că încă nu trăim în Paradis încât să nu mai avem nevoie de a ne exprima nemulţumirea.

Sunt voci care contestă cooptarea Talisman-ului şi mai recent implicarea lui Gheorghe Zamfir în muzica Phoenix. Regreţi în vreun fel aceste decizii? Vei rămâne în continuare deschis spre noi formule interpretative? 

Publicul românesc este un public nerecunoscător. El atacă pe oricine la cea mai mică slăbiciune. Se comportă ca o haită de lupi în care dacă şeful, numai o secundă dacă a întors capul, deja l-au atacat. Ei (publicul) se bucură datorită, presupun, unui complex general de inferioritate, se bucură să-şi omoare propriile icoane. L-au făcut pe Zamfir în fel şi chip… Mi-e ruşine mie pentru ei, pentru că acest Gheorghe Zamfir este o icoană; indiferent dacă el mai cântă cum cânta acum zece sau douăzeci sau treizeci de ani în urmă, eu consider că încă nu-l egalează nimeni, şi puţinele valori cu care ne putem mândri şi în străinătate nu avem voie să ni le distrugem.

Suntem nişte tâmpiţi atât noi, cât şi forurile care acceptă acest lucru. Talismanii sunt nişte băieţi foarte talentaţi; că ei au darul de a se face neiubiţi, ăsta este păcatul şi blestemul lor. Eu am nevoie de muzicanţi buni. La Phoenix i-am folosit totdeauna pe cei mai buni dintre cei mai buni, aşa că a fost perioada în care a fost nevoie şi de Talismani ca să îmi cânte anumite chestii care trebuiau cântate într-un anumit fel. Ei sunt doi vocalişti foarte buni. Alin este un chitarist excelent, deci nu dau socoteală nimănui pentru ceea ce fac. Consider calitatea produsului ca fiind cea care decide.

Ce este Phoenix acum după 40 de ani, o legendă sau o constanţă, un mit, chiar şi unul activ?

Nu pot să vorbesc despre mine ca despre o legendă. Încă sunt aici, nu-s îngropat, nu-s la doi metri sub pământ… Phoenix este un produs spiritual. Este o concepţie artistică pe care eu încerc să o susţin, cu ajutorul unora sau altora. Cine consideră că îi place ceea ce eu propun, vine şi cântă cu mine. Azi, îi place unuia, mâine altuia, unul vine, altul nu vine… eu îmi aleg oamenii în funcţie de produs, de producţia pe care vreau să o scot. Eu trebuie să am libertatea de a decide cu cine şi ce fac. Dar Phoenix-ul rămâne acel produs şi valoarea lui constă în sinteza pe care am reuşit să o facem şi de care sunt mândru, între folclorul de tradiţie, folclorul precreştin, păgân, şi mijloacele moderne de exprimare.

Pentru a te provoca să continui ideea, contribuţia muzicii Phoenix la supravieţuirea identităţii naţionale, cât şi menţinerea unei sanităţi spirituale a unei generaţii, este incontestabilă. Ce contribuţie poate avea Phoenix şi de acum încolo?

Fără a-mi propune sarcini „cincinale”, consider că avem şi noi nişte obligaţii. Acest lucru este un fenomen nou, o responsabilitate pe care nu am cunoscut-o şi de care nu am fost conştient până acum. Mi-am făcut de cap şi se pare că, fiind sincer, am făcut exact ceea ce trebuia. Astăzi, îmi dau seama că am reuşit să mişcăm nişte lucruri şi să dăm şi „şira spinării” tineretului; consider că ar trebui noi la rândul nostru să fim sprijiniţi pentru a ne continua activitatea, pentru că ne putem pierde foarte uşor. Şi, repet, piaţa internaţională este periculoasă, nu are nimic de-a face cu interesele noastre naţionale, nu are de-a face cu gustul românesc, cu credinţa noastră, şi pierdem teren mult prea repede. Eu nu sunt închistat în trecut. Noi am fost cei care au adus influenţa occidentată în România în momentul în care nu se putea, noi am făcut-o. Astăzi încerc să păstrez ceea ce avem de veacuri şi ceea ce a existat ca puncte de referinţă în trecerea timpului. Faptul că lumea instinctiv încă aderă la munca noastră – ai văzut că în Sala Polivalentă erau şi foarte tineri, erau şi oameni mai în vârstă – înseamnă că undeva am dreptate, că ceea ce am făcut este un produs bun şi e păcat să dispară.

Cum trăieşte Nicu Covaci în Spania? Eşti influenţat de muzica spaniolă tradiţională, şi cum e cu muzica Rock spaniolă, cunoscând că Spania nu are tradiţie de muzică Rock?

Eu am crescut cu muzică spaniolă, sud-americană, mexicană, şi primele piese pe care le-am cântat la chitară erau piese sud-americane. Mie îmi place muzica asta. Însă în Spania nu o regăsesc, pentru că în Spania s-a extins acel gen de muzică ţigănească numit flamenco, care mie mi se pare destul de lipsit de melodie şi de cultură. Te farmecă la început, dar nu poţi să asculţi două ore, după un sfert de oră, îţi cam ajunge. Foarte interesant este că înşişi spaniolii preferă muzica mexicană, deci tot ce vine din Mexic îi fascinează. Am fost extrem de surprins să constat acest lucru. În momentul în care scot chitara şi le cânt nişte mexicane, mă iubesc toţi, îmi pupă mâna… îţi spun că m-am simţit atât de stânjenit, crede-mă. Am deschise uşi în Spania cu muzică sud-americană...

Asta pe zona tradiţională, iar în materie de rock, am ascultat în urmă cu câţiva ani o formaţie care mi-a plăcut foarte mult şi care în Spania este mult subapreciată, se numeşte Hero del Silencio, încearcă să faci rost, o să te fascineze, aşa un curaj ce-au avut să cânte o chestie… nu ştiu ce gen de rock… mi-e greu să îl analizez stilistic. Şi mi-am zis: uite că se poate, au şi ei. Acum următoarea mea producţie (în afară de cea cu Zamfir), va fi o producţie de piese spaniole, făcute Rock, dar rock-ul cel mai dur. Pentru că muzica în sine, are nişte tensiuni formidabile, dacă poţi să le exprimi, compresia lor este la limita umană. Mai mult nu pot să strige şi mai tare nu pot rupe corzile chitarei acustice, mă înţelegi? În momentul în care vii cu o trupă Rock şi încarci cu tensiune, cu tobe, cu bas, cu tot arsenalul de instrumente de Rock, presupun că putem să înzecim tensiunea şi cred că va fi un produs interesant.

Ai menţionat o viitoare producţie cu Gheorge Zamfir. Poţi să-mi dai detalii?

Voi avea o discuţie cu el, am mai avut deja, în vederea acestei colaborări. Desigur că el, având impresarii lui, este împărţit în multe acţiuni, pe care el vrea să le facă pe toate, dar eu sunt ceva mai liniştit şi mai conservator. Eu nu pun pe piaţă orice. Managerii lui vroiau să pună pe piaţă concertul de la Mamaia, şi am spus că nu sunt de acord, nu am fost pregătiţi pentru asta, nici Zamfir şi nici noi şi produsul final nu este aşa cum am vrea noi să fie. Trebuie totul refăcut. Sau ce s-a imprimat la Polivalentă, am spus, nu facem decât în măsura în care avem nişte produse excelente. Noi suntem nişte firme serioase şi suntem şi serioşi în ceea ce oferim publicului. Nu ne permitem să facem compromisuri numai pentru a câştiga nişte bani. Argumentul că acum e momentul, nu este suficient.

Ce se mai întâmplă cu proiectul cinematografic Phoenix?

Dan Chişu s-a apucat de ideea aceasta pe la începutul anilor ’90, a adunat material, i-am dat şi eu ce am avut din arhiva mea, dar la un moment dat s-a plictisit şi mi-a dat materialul înapoi în bună parte şi a murit ideea deocamdată. Dar recent, mi-a spus tot Dan Chişu că a vorbit cu Valentin Nicolau, care a devenit directorul televiziunii, că totuşi ar fi bine să se facă acel film Phoenix. La ora asta nu mai sunt aşa de grăbit, şi dacă este să se facă un film, vreau să se facă în condiţiile puse de mine.

Pe când o expoziţie de plastică a lui Nicu Covaci în România?

Poate chiar în noiembrie sau la începutul lui decembrie, o să fie o săptămână culturală în Germania pe care o organizez eu şi cu Fundaţia mea şi ajutat şi de Ministerul Culturii, în care pe lângă dansatori şi filme româneşti şi concerte Phoenix, va fi şi o expoziţie de pictură. Eu am încetat să mai expun fiindcă devenisem aşa de cunoscut într-un cerc de a-matori de artă, că veneau la mine acasă să vadă ce mai e nou şi lucrările se achiziţionau direct din atelier. Nu mai aveam nevoie de expoziţii. În plus, eu am acea jenă că atunci când faci prea multe, lumea începe să te suspecteze că nu poate fi bine când le ştii pe toate. Cel puţin două lucruri ştiu că le pot face, şi le fac bine: Ştiu să desenez bine şi ştiu să compun, restul vine de la sine…

Consemnat de Daniel Ionescu
(ART&Roll nr. 20 din decembrie 2002)

Fragment din cartea
NICOLAE COVACI, INTERVIURI (1971 - 2016)
Ediție îngrijită de Alexandru Daneș

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro