Nu ştiu ce reminescenţă din care viaţa anterioară mă face să fiu nemulţumită de asta. Însă clipă de clipă tânjesc după extraordinarul care să anuleze banalul, iar inima îmi bate cu putere la gândul aventurii şi al neconvenţionalului. Vreau mai mult, vreau tot, în fiecare secundă din fiecare minut al fiecărui ceas, şi este o luptă continuă şi istovitoare cu mine însămi şi împotriva comunului care mă înconjoară.

Visez la aventuri, la locuri mirifice, la oameni de vază, fantezii de sultană, ambiţii de mogul, când eu, uite-mă, nu-s nici umbra lor. Vinovăţia care mă încearcă după aceste gânduri este încă şi mai amară decât neîmplinirea lor. Căci viaţa asta trece pe lângă mine, în vreme ce eu visez cu ochii deschişi la amintiri dintr-o alta. Mă tot întreb care mi-e scopul, menirea, pentru ce mă trezesc zi după zi? Ca să-mi îndeplinesc nevoile fiziologice, azi, mâine, până când nu voi mai fi? Trăiesc ca să fac bani şi fac bani ca să trăiesc?

Mănânc ca să defechez, beau ca să micţionez, pun seara capul pe pernă pentru a dormi doar ca s-o iau de la capăt în ziua următoare? De ce toate astea? De ce eu? Mă chinui în permanenţă cu întrebări fără răspuns, iar, în timp ce jumătate din conştiinţă îşi recunoaşte locul în banalul cotidianului, cealaltă jumătate continuă să se zbată neputincioasă în mlaştinile dorinţelor. Dacă alţii pot, eu de ce sa nu pot? Mă tulbură şi efemeritatea lucrurilor, dar şi permanenţa lor. Mă bucur de utilitatea somnului şi a mâncării şi a iubirii, dar mă sperie şi zădărnicia lor şi a zilei care le precedă.

În lanţuri de fier înroşit dacă aş sta legată şi nu cred că m-ar durea atât pe cât mă doare această aparentă deşertăciune a existenţei mele. De ce eu? De ce trupul ăsta? De ce mintea asta, şi zbuciumul, şi dorul? De ce suferinţa asta străină căreia nu-i găsesc alinare? De ce somn, de ce foame, de ce toate astea? Există fericire? Şi, dacă da, se afla ea în fiecare dintre acestea sau dincolo de ele? O voi afla într-o bună zi? Sau trebuie s-o caut, să mi-o doresc, s-o vreau, s-o văd, aici şi acum, în fiecare lucru care mă înconjoară? Este fericirea o realizare pasivă sau activă? Şi, dacă nu există, să fie viaţa doar un drum bătătorit în căutarea unui Sfânt Graal iluzoriu? Ceea ce s-ar traduce printr-o risipă. O risipă de viaţă.

Se spune că arta salvează. Frumosul pune stăpânire pe urât. Binele învinge răul. Dar nu mai sunt fetiţa care credea în basme. Acum, nu mai cred în nimic. Vreau să-mi fie bine şi frumos, dar uneori nu pot vedea lumina de întuneric. E prea negru şi greu şi mă apasă. Mă sufocă. Nu vreau să mor. Dar, dacă tot trăiesc, vreau să simt că trăiesc. Vreau să simt viaţa pulsând în mine, vreau să plesnesc de atâta fericire şi dorinţă. Sunt oare toate acestea posibile? Sau nu sunt decât praful învolburat de pe capacul deschis al Cutiei Pandorei?

Melancolia asta ce-mi abate pasul şi-mi stârneşte lacrimile dă dependenţă ca un drog. Şi totuşi, jur ca m-aş seda ca să n-o mai simt zvâcnind în mine. Mă scald în propria nefericire, reală sau invocată, căci ce rost are să mai alergi prin ploaie, odată ce te-a pătruns până la piele? Lumea e ocupată, mult prea ocupată să te observe, aşa va fi întotdeauna, aşa că mai bine o iei la pas şi te bucuri de apa rece care-ţi şiroieşte pe corp, din hainele leoarcă, de pe piele, din păr…

Şi, poate după ce te vei fi desfătat suficient în ploaia de nefericire, dacă vei fi norocos, vei vedea soarele răsărind şi păsărelele cântând, ca şi cum nimic, niciodată, nu s-ar fi întâmplat. Atunci probabil vei simţi ce trebuia să simţi încă din ziua întâi. Spun că iubesc, dar nu ştiu ce-i iubirea. Vreau să traiesc, dar refuz realitatea.

Ghemul de gânduri din mintea mea e din ce în ce mai încâlcit şi mai acaparator. Ne ocupăm zilele cu tot ce se poate, cu orice, ca să nu privim în noi, ca să ne negăm. E mare lucru să-ţi fii… Ne pierdem sinele alergând după alţii, după lucruri, după stări, după cuvinte, scrise sau spuse, după fapte şi gânduri, după visuri trăite de necunoscuţi, şi doar puţini dintre noi îşi mai re-vin. Restul, cei mulţi, rămân rătăcind prin pustiuri numai de ei ştiute, căutând ieşirea sau, încă şi mai bine, neştiind că sunt pierduţi.

Şi viaţa trece. Toate trec. Şi-apoi vine uitarea.

Andreea Florescu

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro