În adolescență, tata mă teroriza cu întrebarea „Ce este arta?”. Niciun răspuns pe care i-l dădeam nu-l mulțumea. Deși eram cât de cât în cunoștință de cauză, citeam mult – ah! de-aș citi azi ca atunci! – și vizitam în fiecare duminică, singur sau cu prietenii, expozițiile de la Dalles, Orizont, Simeza și Appolo, plus cele ocazionale. Îmi amintesc bine, până azi, o expoziție de mobilier și alte obiecte ergonomice create de artiști din RDG și expuse într-o clădire până atunci necunoscută de mine, pe strada Dr. Vasile Sion, în zona Știrbei Vodă.

După cum am în fața ochilor o formidabilă expoziție de artă fotografică de la Dalles și îmi mai amintesc două expoziții de la Biblioteca Americană, una cu artă cinetică (uau!, era prima oară când vedeam așa ceva) și una a marii artiste Louise Nevelson, cea care crea un soi de tablouri din lemn, compartimentate, împărțite în numeroase celule, în fiecare fiind un alt model decorativ – senzaționale! În plus, admiram deopotrivă – că nu e nicio contradicție – sculptura clasică, în frunte cu Michelangelo, și pe cea modernă, în trena demiurgului ei, Constantin Brâncuși.

Drept care vă imaginați cât de fericit am fost când s-a organizat în 1970 (aveam 14 ani), la Muzeul Național de Artă, prima și până de curând singura retrospectivă din România a operei lui Brâncuși. M-am dus cu carnețelul în mână și mi-am notat impresiile cele mai puternice. Și, da, evident, mai am și acum carnețelul.

Tata a fost și el, separat, cu mama. Trebuie să spun cel puțin două lucruri despre el. În primul rând, deși primise, inevitabil, o educație clasică, era deschis la minte și gata să accepte noul. În al doilea rând, era un spirit scotocitor, neobosit, frenetic, punându-și și punând altora nenumărate întrebări. Lui îi datorez refuzul de-a accepta „se știe că” și „este evident că”.

Era atât de nonconformist încât, cel puțin după 1989, vorbea cu preoți și chiar înalți prelați ca să-i întrebe: „Cum adică «Și nu ne duce pe noi în ispită»!? Dumnezeu ne duce în ispită!?” Se documentase și știa că în engleză e la fel, dar în franceză se spune „Et ne nous laisse pas entrer en tentation”, ceea ce e puțin altceva.

Așadar, ce e arta? Întrebarea lui (și a mea, de-atunci încoace) nu e câtuși de puțin retorică. Deși era și el un admirator al lui Brâncuși, după ce a vizitat retrospectiva m-a întrebat, referitor la „Facerea lumii”, un ou de piatră: „Înțeleg foarte bine simbolul. Dar dacă eu găseam în apa unui râu o piatră cu exact această formă, îmi inspira ideea de creație și susțineam că e opera mea, mai era artă?” De fapt, sigur, ceea ce îl frământa pe el era cum îmi dau seama eu, privitorul, ce am în față: o operă a omului sau a naturii. Faptul că e frumos sau îmi inspiră ceva e suficient?

La porțile iadului
Confruntat cu asemenea provocări, am fost forțat ca destul de repede să ajung la concluzia că o creație artistică este de fapt opera comună a artistului și a privitorului, fiecare dintre ei putând avea o contribuție de la zero la infinit, ca să zic așa. Românul are o vorbă superinteligentă care spune că „Frumusețea e în ochiul privitorului”.

Vă dați seama că un atare răspuns n-avea cum să-l mulțumească pe tata, care mai avea încă o mie de comentarii și întrebări. Ok, frumusețea e în ochiul privitorului, dar cel care expune capătă admirație, recunoaștere, uneori statut social și recompense materiale – nu e cumva incorect, dacă ceea ce a expus el e mai mult ce vezi tu decât ce-a simțit și gândit el?

Am intuit atunci și am înțeles mai târziu cât de retorice sunt asemenea întrebări. „Mai târziu” înseamnă când am descoperit „pătratul alb pe fond alb” și apoi creațiile încredințate acțiunilor aleatoare: aruncatul de culori pe pânză, trasul cu arcul având săgeți vopsite, rostogolirea corpurilor boite peste un cearceaf, spargeri, strâmbări, loviri, trageri, împingeri și alte agresiuni asupra materialelor folosite. Chiar și când e implicat un serios efort fizic, precum cel al artistului care bătea sute de cuie într-o placă de lemn, tot e foarte greu de spus ce e artistic în treaba asta.
După care s-a ajuns la un nivel foarte jos și apoi la altul foarte nicicum.

Jos, la porțile iadului, sper, s-a așezat individul (ăstuia nu pot să-i spun artist, orice semnificație am da cuvântului) care a expus într-o galerie spaniolă „Câine murind de foame”, un biet patruped, legat cu lanț și lipsit de hrană, care până la urmă chiar a murit, aici fiind mult de discutat nu numai despre criminal, ci și despre toți cei care au intrat și au ieșit din galerie fără să facă nimic.

Incomparabil mai soft e curentul exploatând banalitatea absolută. A început demult, în anii 1970, când un artist a expus un service auto sută la sută autentic, și și-a atins potențialul maxim (sper!) prin banana lipită cu scotch pe perete, vândută cu 6,2 milioane de dolari. Mor să știu ce-a făcut cumpărătorul cu ea!

Nu pot să merg mai departe înainte de-ai aminti pe cei doi prieteni care, într-o expoziție, se opriseră în fața unui tablou compus din dungi întrețesute, de grosimi diferite și de toate culorile, atât de violent trasate încât opera părea făcută de artist într-un moment de ură profundă pentru întreaga lume
Privesc în tăcere tabloul, vreme îndelungată, încercând să-i pătrundă înțelesurile cele mai subtile. Într-un târziu, unul dintre cei doi îndrăznește să întrebe:
- Ce reprezintă?
Celălalt se apleacă să citească eticheta operei, apoi se îndreaptă la loc și spune:
- Ar trebui să fie „Călăreț palid pierzându-se în zare”.
Primul tace o vreme, după care întreabă:
- Și de ce nu este?

Să vedem ce zice cartea
Ok, sigur că la un moment dat, în pană de idei, tot mai confuz și aproape disperat, am recurs la dicționar.
DEX-ul spune:
„Activitate a omului care are drept scop producerea unor valori estetice și care folosește mijloace de exprimare cu caracter specific”.
Un fleac, m-au ciuruit. Cine stabilește că sunt valori estetice? Critica de artă? Critica de artă zice că Malevici, ăla cu alb pe alb, a fost un geniu. Apropo, o fi vreo legătură între suprematism și suveranism? Nu de alta, dar Kazimir Malevici s-a afirmat imediat după Marea Revoluție Rusă din Octombrie.
Nu, acum pe bune, fără nicio glumă, există vreo trăsnaie din genul celor amintite mai sus despre care criticii de artă să fi spus la unison sau măcar în majoritatea lor „E o prostie, n-are nicio legătură cu valorile estetice?” Dar, pe de altă parte, scriind asta îmi dau seama că și valoarea zero e tot o valoare, ba chiar și cele negative, ceea ce face definiția citată total inoperantă. E ca atunci când spui: „Este un om deosebit!” Deosebit de ce? De înalt, de gras, de inteligent, de ridicol?

În aceeași notă sunt și „mijloacele de exprimare cu caracter specific”. Adică? Se face artă cu pickhammerul, cu aparatul de sudură, cu arme albe și de foc, nemaivorbind de cuțit, șpaclu sau burghiu.

Mult mai prudent și mai laconic, https://www.merriam-webster.com/dictionary zice la art: „skill acquired by experience, study, or observation” și dă ca exemplu „the art of making friends”!
Ceea ce ne aduce aminte că mai avem de stabilit și despre ce arte vorbim. Avem, desigur, arta culinară și cea vestimentară, dar când spunem că filmul e „Cea de-a 7 artă” e clar care sunt primele șase?
Deloc.
După unii, ar fi arhitectura, dansul, literatura, pictura, sculptura și muzica. Remarcăm imediat absențe notabile: ceramica, tapiseria, fotografia, scenografia.

Istoric, ne spune Wikipedia, „cele cinci arte frumoase principale au fost pictura, sculptura, arhitectura, muzica și poezia, cu artele spectacolului, inclusiv teatrul și dansul”. Nu prea ies la numărătoare... În plus, poezia da, însă proza nu?
Și ar mai fi cel puțin două întrebări: dacă astea, câte-or fi, sunt cele principale, înseamnă că există și arte frumoase secundare? Și, doi: sintagma „arte frumoase” înseamnă că mai sunt pe undeva și arte urâte? Poate banana aia...
Într-o altă abordare, vorbim despre „artele vizuale”, o categorie mai largă decât clasica expresie „arte plastice”, incluzând acum nu mai puțin de 25 de specii, de la animație, colaj și decolaj (!) până la grafitti, tatuaj, tipar și, desigur, arta digitală.

Pomenind-o pe aceasta din urmă, nu putem să nu remarcăm că apariția și dezvoltarea explozivă a Inteligenței Artificiale a aruncat în aer (și) definiția artei. Sigur, creațiile IA nu sunt (decât indirect) rezultatul unei activități umane creative, dar eu, care admir un tablou, de unde știu asta? Exemplul lui tata, cu piatra găsită într-un râu, a devenit depășit.
Ca să încheiem trecerea în revistă, să mai amintim că în antichitate „artele liberale” includeau gramatica, retorica, logica, aritmetica, astronomia, muzica și geometria.
Dovadă, încă o dată, că termenul însuși de artă este extrem de fluid. Avem până și arta calomniei și arta compromisului.

Apropo de asta, la https://www.larousse.fr/dictionnaires/francais/art/5509, găsim o definiție mai nuanțată a artei, inclusiv în variantele pentru care nu există uniuni de creație, nici premii:
„1. Ensemble des procédés, des connaissances et des règles intéressant l'exercice d'une activité ou d'une action quelconque: Faire quelque chose selon les règles de l'art.
2. Toute activité, toute conduite considérée comme un ensemble de règles, de méthodes à observer : Bien vivre, aimer, penser est un art.
3. Habileté, talent, don pour faire quelque chose (parfois ironique et surtout dans des expressions) : Avoir l'art du compromis”.

I rest my case
La urma urmei, m-aș putea spăla pe mâini spunându-i lui tata, acolo, sus, unde este: „Dragă tată, arta este ceea ce vrei să fie!”
Cu toate acestea, am găsit în Wikipedia românească o descriere care cred că l-ar fi mulțumit și pe el: „Arta este, în esență, cea mai profundă expresie a creativității umane. Pe cât de dificil de definit, pe atât de dificil de evaluat, având în vedere faptul că fiecare artist își alege singur regulile și parametrii de lucru. (s.m.) Se poate spune, totuși, ca arta este rezultatul alegerii unui mediu, a unui set de reguli pentru folosirea acestui mediu și a unui set de valori ce determină ce anume merită a fi exprimat prin acel mediu pentru a induce un sentiment, o idee, o senzație sau o trăire”.

Măcar atât.

Tudor Călin Zarojanu

(fotografia îi aparține autorului)

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro