Ca întreaga mass-media românească, şi Radioteleviziunea a trecut în anii ceauşismului prin furcile caudine ale cenzurii. Pieptănându-ne adeseori emisiunile, cenzura atingea de multe ori cote groteşti. Circula chiar o anecdotă: Stâlpul este un brad trecut prin cenzura Radioteleviziunii. Această botniţă politică te lua la puricat, pe baza unei săptămânale liste de concepte şi cuvinte declarate, până la noi dispoziţii, indezirabile. Uneori, motivaţia interdicţiei era descifrabilă, dar adeseori ea rămânea total ocultă. Desigur, cenzura vâna în primul rând ereziile la linia partidului, sau inadecvarea textului la dogmele statuate de cuvântările secretarului general al Partidului Comunist Român, Nicolae Ceauşescu.

Se întâmplau însă şi evenimente nedorite, mai mici sau mai mari, având drept consecinţă repudierea unor zone din dicţionar. Un atare eveniment a fost agresiunea unui câine asupra soţiei lui Dumitru Popescu-Dumnezeu, secretarul cu propaganda al Partidului.
Marele demnitar comunist a hotărât condamnarea câinilor la uitare, prin interzicerea publicării oricărei referinţe la aceste animale culpabile. Căţeluşii mai mici din propaganda de partid au extins din propria iniţiativă interdicţia până la Nimic despre animale. Emisiunea Noapte bună, copii! a primit astfel un croşeu în plină (fi)gură. Îi era aproape imposibil să supravieţuiască fără Capra cu trei iezi, Balaurul cu şapte capete sau Povestea porcului. Nenumărate creaţii ale poeziei, prozei şi teatrului au intrat sub obroc, de la Pescăruşul lui Cehov la poemul Moartea căprioarei, scris de Labiş, şi de la Broaştele lui Aristofan la Racul lui Ivasiuc. Ca să nu mai vorbim de scriitorii Constantin Turturică şi Corneliu Leu, de actorii Cornel Vulpe, Lazăr Vrabie şi Dem Rădulescu-Bibanu sau de oraşele Lupeni şi Lyon, de Peştera Urşilor ori de lacul Capra. Eu însumi am ezitat o vreme să mă mai prezint pe post cu formula La microfon Dan Ursuleanu. Să nu se interpreteze că...

Se cunoaşte că între România şi Ungaria, deşi ambele vajnice membre ale acum răposatului Tratat de la Varşovia, nu au lipsit unele momente politice tensionate. Ca urmare a unui asemenea moment, presa a primit indicaţia (absurdă) să sancţioneze statul vecin prin eliminarea din textele difuzate a tuturor cuvintelor cu etimologie maghiară. Au devenit astfel tabu vocabule precum meleag, pustă, oraş, meşteşug, papricaş, palincă şi altele asemenea. Excesele, ca de obicei, nu au întârziat să apară. Îmi amintesc că mi-a fost scoasă dintr-o emisiune o biată îngrijitoare de şcoală, care nu reuşea să pronunţe cuvântul igienizare. Orice făcea, îi ieşea pe gură ighenizare. Cenzorul a pretins că femeia îşi deconspiră maghiarismul, pentru că utilizează cuvântul igen, adică da, pe ungureşte! A trebuit să o dau afară din reportaj, cu igen-ul ei cu tot. Dar şi titlurile melodiilor îţi dădeau adeseori bătăi de cap. Şlagăre la modă, cântece foarte populare au căzut sub foarfecile vigilenţilor. Îmi amintesc, la întâmplare, Ochii verzi niciodată să nu-i crezi (tovarăşul Jivkov, care ne vizita ţara, avea ochii verzi), Ce cauţi tu în viaţa mea (titlul melodiei a devenit suspect pentru că putea fi o aluzie străvezie la vizita de lucru a tovarăşului Ceauşescu în judeţul Maramureş), sau Ilenuţa tractorista (lăsaţi-o în pace pe tovarăşa), sau Nicuşor are o tobă (de ce îl ironizaţi pe fiul tovarăşului?).

Printre preocupările cenzorilor era şi aceea de a feri familia prezidenţială de supărări pricinuite de presă. Imaginea Ceauşeştilor trebuia protejată de aluzii ironice. Oricât de mici, ele căpătau conotaţiile unei crime de lezmajestate.
În scenete umoristice, nu era permis să apară personaje numite Nicolae sau Elena. Termenul cizmar era de preferat să fie evitat. Bancurile cu gângavi sau bâlbâiţi erau interzise cu desăvârşire (să nu fie cumva o trimitere la...)
Tot la coşul de gunoi a ajuns un comentariu despre Epicur (e bine să evităm trivialităţile la Radio). Cât despre numele politicianului englez Michael Foot, cenzura a decis că e indecent să fie pronunţat pe post.

Prin anii ’80, pe vremea cartelelor alimentare, raţionalizarea unor produse de-ale gurii obliga românii să facă foamea. Era perioada nechezolului, a tacâmurilor de pui, numite adidaşi, a surogatelor de tot felul. Din cabinetul 2, Lenuţa Ceauşescu recomanda cu fervoare tăiţeii cu varză. În schimb, ouăle, carnea, uleiul, zahărul, făina şi alte raţionalizate se puteau procura doar în cantităţi derizorii. O revistă de ştiinţă popularizată făcea pe atunci elogiul sâmburilor de struguri prăjiţi, ca substitut al cafelei. Se năştea atotbiruitorul salam cu soia care, după ce avea să-i învingă pe candidaţii la preşedinţie reveniţi din Occident (Păi, dacă n-ai mâncat salam cu soia, ca noi, cum ai neruşinarea să pretinzi cârma ţării?). Pe acest fundal de carenţe nutriţionale, cenzura veghea ca până şi noţiunile de chef şi ospăţ, să fie eradicate.
Emisiunile speciale de revelion, altădată bazate pe pilonul central al mesei îmbelşugate, stropită cu băuturi alese, s-au redus dramatic la dialoguri sterile, în jurul a nimic. Subiectele umoristice ajunseseră să se limiteze la conflictele cu vecinii, birocraţie, frizeri, neînţelegeri între soţi şi pene de automobil.

Dar apoteoza cenzurii am îndurat-o după o noapte a Învierii. Poetul Adrian Păunescu se angajase să deturneze tinerii de la slujba de Înviere, organizând o uriaşă şedinţă a Cenaclului Flacăra pe un stadion. Punct ochit, punct lovit: 30.000 de tineri, în majoritate elevi şi studenţi, au muşcat momeala. Numai că, pe la 2:00, când cenaclul s-a spart, aceiaşi tineri au aprins lumânări şi s-au revărsat în şuvoaie luminoase spre biserici, pe bulevardele oraşului. A ieşit bucluc mare. Sancţiuni, exmatriculări, în unele cazuri, procese.
Povestea s-a reflectat şi la Radio. Câinii de pază ai purităţii ideologice ne pândeau de după colţ cu noile liste de interdicţii lexicale, pe al căror antet scria: Nimic despre misticism, nimic despre supranatural.
Se isprăvise cu bisericile şi cu catedralele, devenite peste noapte ctitorii. Adio mănăstiri, numele voastre mediatice au devenit monumente istorice. Dealul Mitropoliei a avut o soartă şi mai grea: afară de pe undele hertziene!

Îmi revin în amintire câteva intervenţii ale cenzurii în emisiunile mele: mâna divină a meşterului Brâncuşi (renunţaţi la divină, e în plus); dosarele zac înmormântate într-un sertar (vă trebuie neapărat cuvântul înmormântate?); cele două accelerate fac cruce la Teiuş (să facă orice, cerc, pătrat, triunghi, numai cruce nu!); tânărul îi cam trăgea clopotele fetişcanei (nu poate să-şi exprime sentimentele fără clopote?).
Vă mărturisesc, campania antireligioasă a cenzurii m-a cam enervat. Aşa că am scris (şi afişat la gazeta de perete a redacţiei) următorul scheci:

Trenul
(text de nedifuzat la radio în anii comunismului)
Se auzi un clopot de alarmă şi trenul se opri în plină câmpie. În ger şi în zăpadă.
—De ce ne-am oprit aici?, se auziră întrebări din toate compartimentele.
—Aşteptăm câteva minute, până face cruce cu acceleratul din sens invers.
Uşa compartimentului s-a deschis. A intrat un tinerel.
—Eu mi-s Tică, se recomandă el simpatic şi ocupă un loc. Fără vreo tranziţie, m-a întrebat:
—Ce slujbă aveţi?
—O, făcui eu mândru, un serviciu divin: sunt redactor la Radio.
—Trebuie să fiţi un om cult!
—Vă împărtăşesc credinţa mea. Cultura e tot ce-ţi rămâne după ce ai uitat totul.
—Bine cuvântat.
Tinerelul s-a ridicat şi a început să cotrobăiască prin bagajul său din plasă.
—Ştiţi, am îngropate aici, în sacoşă, nişte cărţi de joc. Facem un popa prostuʼ?
—Mulţumesc, nu. Am mântuit-o cu obiceiul ăsta.
Renunţând la ideea lui, tinerelul îşi scoase o ţigară.
—Aveţi cumva un foc?, mă întrebă el.
—Nu, dar poate o să vă dea Domnul de alături.
Plodul din poala femeii de la geam se trezi şi începu să urle.
—Iii, coană, fă-l să tacă!
Maică-sa îi îndesă bebeluşului biberonul în gură şi dădu o comandă scurtă:
—Papă!
—Afurisită iarnă... Grija ni-e că o să înţepenim în tren. Şi, pe deasupra, e şi frig ca la Arhanghelsk.

Care a fost, în deceniile cenzurii, episodul cel mai caraghios pe care l-am îndurat? Pe atunci mi se păreau doar ridicole. Au devenit vexante doar din perspectiva timpului. Totuşi, pentru că insistaţi, vă spun. Într-un articol de ştiinţă, autorul, un tânăr fizician, vorbea despre cuplul de forţe acţiune/ reacţiune. A venit cenzorul, a ascultat şi a decis: Nu e bine. În România socialistă, forţele reacţiunii au fost anihilate. Textul trebuie să vorbească doar despre forţa acţiunii... Acţiune fără reacţiune. Acţiune... .

(va urma)

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro