Suntem din nou în bucătărie. Pe raft, lângă poza bunicii descopăr un text, decupat dintr-un ziar. E în daneză sau în suedeză?, o întreb. Daneză, îmi răspunde ea şi începe să-mi traducă: Adu-ţi aminte să uiţi ce nu are importanţă. Adu-ţi aminte nu fleacuri, ci doar ceea ce este esenţial. Adu-ţi aminte să iubeşti, atâta timp cât mai ai puterea să o faci, adu-ţi aminte să trăieşti atâta timp cât mai eşti în viaţă. După tonul vocii înţeleg că îndemnurile din ziar sunt importante pentru ea. Nu mai are putere să recunoască asta. Relativizează imediat totul. La ce bun? Ce rost ar avea? Pentru cine să vreau eu să cresc spiritual?

Trăieşte intens sentimentul că nimeni pe lume nu mai are nevoie de ea. Îi amintesc de nepoata ei , de sora ei. Sunt sigură că ele o iubesc.
- Nu, îmi răspunde cinic Ana. Iubesc, eventual, patrimoniul meu, care urmează să le revină lor, ca rude foarte apropiate. Atât.
O contrazic. Îi explic că, dacă sora ei n-ar fi iubit-o, n-ar fi ales-o să fie naşa de căsătorie a Dianei şi naşa de botez a nepotului ei. Naşa e o mamă spirituală, adaug cu tandră însufleţire.
- Dacă ar fi fost aşa, îmi spune, Diana ar fi ţinut cont de sfaturile mele. Când s-a născut fiul ei, era ca şi cum eu însămi devenisem, printr-un miracol, mamă. Am dat fuga prin librării. Am cumpărat multe cărţi dedicate tinerelor mame. Am citit zi de zi, noapte de noapte. Am făcut conspecte. Ca pentru un examen. Am tradus pagini întregi din suedeză în română. I-am scris atunci Dianei o lungă scrisoare. Câte principii sănătoase de educaţie nu erau în acele pagini! Nu mi-a răspuns vreodată. După ani de zile, am întrebat-o dacă mai are scrisoarea. Mi-a spus că nu mai ştie pe unde a rătăcit-o şi eu am înţeles că, poate nici nu şi-a făcut timp să citească rândurile mele. Am luat atunci vraful de cărţi şi am vrut să-l arunc la gunoi. Pe urmă mi-a venit o altă idee. Le-am dăruit primei femei cu un copilaş în cărucior, pe care am întâlnit-o în drum. După mulţumirea pe care am citit-o în ochii acelei necunoscute, am avut convingerea că gestul meu nu a fost zadarnic.

Tac. Nu-i spun ce gândesc. Că nu e posibil ca sensibila şi delicata Diana să fi ignorat un asemenea dar de suflet. Nu, categoric nu. Fără îndoială, Doina exagerează. Poate că reacţia Dianei n-a fost la înălţimea aşteptărilor ei şi atunci a răstălmăcit totul şi a ajuns la ceea ce pare s-o satisfacă în cel mai înalt grad: propria victimizare. Încep să cred că reacţiile imprevizibile ale Doinei sunt, de prea multe ori, determinate nu de fapte reale, ci de modul ei straniu de a fi perceput totul, cu sensibilitatea ei rănită, exacerbată de neîncredere, de suspiciune, şi, mai ales, de resentimente.
Tac. Şi ea tace. Pentru ca să întrerup acest dialog al tăcerilor, abordez spontan o temă care pare să-i fie dragă:
- Ştii ce am observat la tine? Nici acum, când eşti pensionară, nu te poţi îndepărta de menirea ta de dascăl.

Nu mă contrazice, cum face de obicei. Dimpotrivă.
- Mă întristează să constat în ce măsură astăzi, Educaţia Fizică devine materie facultativă în şcoli. Mi se pare un real pericol pentru sănătatea fizică şi mentală a noilor generaţii, reducerea drastică a orelor de Educaţie Fizică din programa şcolară. Asta se va traduce, în viaţa tinerilor, prin dependenţa, gravă, excesivă de computer, prin acte de violenţă, prin consum de droguri. Dar ce pot să fac eu? Cui să-i spun ce cred ? Cine m-ar asculta ? Cât aş vrea să am puterea să corijez derapaje de la normele bunului simţ, pe care le observ la tinerii de astăzi. Cine mai acceptă însă sfaturi, de la o femeie în vârstă ca mine, chiar dacă, o viaţă întreagă am fost dascăl. Profesoară de Educaţie Fizică, nu de Sport! Tinerii de astăzi se cred atotcunoscători. Îşi clădesc viaţa raportându-se la o singură valoare. Fun, adică amuzant, adică distractiv. Ce nu e fun nu merită atenţie. To have fun devine din ce în ce mai mult, regulă de viaţă, pentru tineri şi nu doar pentru ei. Nimic nu contează, în zilele noastre, dacă nu e funny, distractiv adică, îmi spune ea.

Îi înţeleg încrâncenarea împotriva acestui cuvânt. Ea ştie bine ce gândesc tinerii. Bătrânii nu li se par deloc funny. Sunt plicticoşi cu sfaturile lor. Cu lumea lor de altădată, care nu e, nici pe departe, funny.

Ia din bibliotecă Atlasul Lumii. Îl răsfoiește. Îmi arată pe hartă locuri pe care le-a vizitat. Consideră paşaportul cel mai mare dar de care a beneficiat în viaţă. Constată apoi cu amărăciune: Este marea eroare a comuniştilor. Ne-au interzis ieşirea din România. Aşa am ajuns noi să idealizăm străinătatea.

Tace. Cum nu spun nimic, continuă ea: O furtună abătută asupra singurătăţii mele asumate, o furtună. Asta a fost venirea ta la mine! Nu mă miră ce-mi spune. O fiinţă adaptată perfect la singurătate, ca Doina, suportă greu o prezenţă străină în preajma ei, care, mai devreme sau mai târziu, riscă să devină stânjenitoare. Ar fi trebuit să prevăd asta. Optimistă cum sunt, mă întreb, dacă s-a gândit oare şi la avantajele unei straşnice furtuni, într-o viaţă ca a ei, lipsită de sens, în care nu se întâmplă nimic? După furtună, se poate aşterne o pace deplină, binefăcătoare pentru ea, cea care nu face decât să parcurgă obsesiv traiectorii de ură, îndreptate inevitabil spre trecut, drumuri închise, pe harta rutinei ei cotidiene. Nu-i spun nimic. Tac.

Încep să cred că Doina e dependentă de singurătate, o singurătate clădită cu infinită răbdare din meticuloase şi necruţătoare analize. Doina nu mai poate aprecia tandreţea, gentileţea sufletească. Nu mai crede în bunătate şi generozitate dezinteresată. Totul se cumpără şi se vinde pe lumea asta. Nu-şi ascunde admiraţia invidioasă pentru cei ce ştiu să se vândă bine, la preţ mare, adică. Gândurile ei sunt mereu asaltate de resentimente care cresc în neştire, nemăsurat. Devin încet, încet, ură neîmpăcată, ură în care se izolează suveran, de restul lumii. Mi-e greu să cred că voi avea parte de alt tratament. Nu pot să nu mă gândesc că regretă deja traseele halucinante ale proiecţiilor ei în trecut, la care m-a făcut părtaşă.

Caut un leac împotriva tristeţii. De ce nu Anotimpurile lui Vivaldi? Dau puţin mai tare sonorul de la CD player.
- Închide-l, îmi ordonă ea. E zgomot, prea mult zgomot. Nu mai suport zgomotele. Mi-e dor de linişte.
Opresc, supusă, CD-playerul.
- Ascultă, o clipă, liniştea! Ce extraordinară e!
Doina savurează senină tăcerea. Îmi vine s-o întreb dacă nu crede că tăcerea poate fi uneori asurzitoare. Ca acum, de pildă.
Tac. Nu îndrăznesc să-i mai adresez vreun cuvânt. Îi cedez ei iniţiativa. După câteva minute, mă întreabă retoric:
-Ştii ce-mi doresc mai mult şi mai mult eu să aud ? Nu Vivaldi. Nici Mozart. Aş vrea să ascult o voce caldă, o voce iubitoare de mamă, care să-mi spună Capra cu trei iezi de Ion Creangă.

Frumos. Foarte frumos! Cine s-ar fi gândit că drumul meu, la capătul pământului, în plină iarnă, se va dovedi a fi, de fapt, unul iniţiatic. Am intuit de la bun început că nu fac această călătorie întâmplător. Am fost încredinţată că plec în căutarea rădăcinilor. Ale mele, ale ei. A fost, desigur, cu mult mai mult decât atât. Nu mi-am imaginat, vreodată, că va fi nevoie să merg atât de departe pentru a recupera o imagine emblematică, uitată undeva, într-un album de fotografii de familie: cea a bunicii noastre. Cu mult mai puţin instruită ca noi. Abia dacă ştia să se iscălească. Un drum cu trenul reprezenta pentru ea un eveniment rar, extrem de rar. Nu e de mirare că nu dormea toată noaptea de emoţie, înaintea plecării, şi ajungea la gară tremurând de emoţie, cu două ore înaintea plecării trenului, aşteptând cu înfrigurare pe peron, marele eveniment. Noi am locuit mereu în case prea mari, ne-am înconjurat de prea multe obiecte, care s-au dovedit până la urmă inutile. Avem biblioteci cu multe, prea multe volume. Am făcut din bunăstare o carte de vizită şi din voiajurile cât mai departe de casă, un scop în sine. Bunica noastră, în schimb, a trăit intens şi adevărat toată viaţa, în deplină sărăcie. Nu s-a plâns vreodată de asta, dimpotrivă făcea haz de necaz. Şi-a crescut cu demnitate copiii. S-a dăruit lor, cu preţul unei munci uriaşe, înglobată în atâtea gesturi aparent mărunte de zi cu zi. Le-a dăruit ce avea mai preţios: timpul vieţii ei. În marea-i simplitate, bunica a înţeles că nimic nu e mai important în viaţă decât să iubeşti şi să fii iubit. Cât de bogată a fost, de fapt, în rodnica ei sărăcie, bunica noastră!

Pentru a da un prezent consistent şi un viitor generos, acestei lecţii a trecutului, era nevoie, desigur, de preatârzia mea întâlnire cu Doina. Doar pentru asta? Nu cumva am zburat atât de departe şi pentru a deveni martorul tăcut al durerii unei singurătăţi fără leac? Mi-a încredinţat secvenţe din viaţa ei. Cui altcuiva putea ea să le ofere? Sorei sau nepoatei ei, care puteau oricând identifica adevărul în fantezii inventate, pur şi simplu, de Doina, din nevoia ei aprigă de revanşă? Nu, cu siguranţă, nu. Psihologului suedez, care nu pricepe nimic din sufletul românesc ? Nici gând. Intuitiv, poate, m-a ales pe mine: verișoara ei, aproape uitată, venită din trecut, pentru a recompune împreună, în prezent portretul-icoană al bunicii noastre. Nu cumva, tocmai pentru că mi-a încredinţat mărturia existenţei ei bântuite, Doina se vrea acum din nou singură, doar ea şi amintirile ei, doar ea şi viaţa ei?

Tac. Tace şi ea. Înainte de a ne despărţi, la aeroport, îmi spune:
- Nu-i înţeleg pe românii de aici. Cu toate că beneficiază de un paşaport cu care ar putea vizita lumea întreagă, se rezumă, nătâng, la un traseu unic: Suedia-România, tur-retur, repetat obsesiv de câteva ori pe an. Cum să vrei să te întorci mereu şi mereu în România? De ce? Mie una îmi este imposibil să pricep aşa ceva.
Tac. Ar fi prea multe de spus şi aş risca s-o necăjesc, acum, înainte de plecare. Mă gândesc că iubeşte florile tocmai pentru că ele înfloresc şi se ofilesc în deplină tăcere.

Ne luăm rămas bun şi Doina îmi doreşte succes în viaţă! Ca şi cum ar fi ultima dată când ne vedem. Poate chiar aşa va fi. Cine ştie dacă ne vom mai revedea vreodată? Deocamdată, Doina nu are de gând să accepte invitaţia mea de a o găzdui în România. O privesc îndepărtându-se. Unde e sportiva de altădată, cu spate drept, cu corp splendid, cu mers elastic, alert? Paşii îi sunt acum nesiguri. Are spatele uşor încovoiat. Mi se pare mai mică de statură decât în tinereţe. E îmbrăcată în culori sumbre ca gândurile ei. Un singur element pare să contrazică această imagine de bătrână copleşită de singurătate, micul rucsac pe care-l poartă în spate, semn discret că a fost cândva tânără, că a iubit sportul şi drumeţiile, că lumea s-a dovedit a fi prea mică pentru infinita ei foame de a şti cât mai mult despre cât mai multe, de a iubi și a fi iubită...

Sunt de câteva zile, acasă. Merg prin librării în căutarea unei cărţi: Poveşti de Ion Creangă. O găsesc, în sfârşit, şi o cumpăr. O introduc, apoi, într-un plic, pe care scriu numele şi adresa Doinei. Îl depun la poştă. Sunt mulţumită. Am sentimentul că tocmai am expediat în Suedia un vis ca o adiere de iubitoare protecţie pentru Fetiţa Mac Roşu, atât de însetată de duioşie, de blândeţe, de înţelegere, de iubire. Da, de iubire. Iubire tandră, iubire protectoare, iubire de mamă. Îmi place să cred că atunci când va primi cartea de la mine, se va întâmpla o minune. Bunica noastră va coborî din cer, o va lua în braţe pe Fetiţa Mac Roşu şi, legănând-o ca să adoarmă, îi va şopti încetişor, la ureche, o poveste de demult a lui Ion Creangă. Capra cu trei iezi. Şi Doina vă înţelege că doar povestea o mai poate vindeca de prea multe resentimente, că doar povestea are puterea miraculoasă să stingă vâlvătăi de ură din sufletul ei rănit, că doar povestea o mai poate dezlega de blestemul greu ce a copleşit-o încă de pe când era Fetiţa Mac Roşu: blestemul crunt de a se fi simţit, mereu, orfană de dragostea de mamă.

PS. Miercuri 12 februarie 2025, verișoara mea Doina s-a înălțat la ceruri. În tinereţe o consideram distantă, necomunicativă, de-a dreptul antipatică. Îmi reproşez vina de a nu fi încercat atunci s-o înţeleg. Ce lene de a gândi m-a împiedicat s-o văd pe Doina, aşa cum era? Sensibilitatea ei mereu ofensată, mi se părea exasperantă. Eram prea tânără şi desigur, prea egoistă pentru a încerca să-i descifrez vulnerabilitaţile. M-am mulţumit să nu trec dincolo de aparenţe. Am început s-o înțeleg în cele câteva zile petrecute împreună în 2016, acolo, la capătul pământului unde ea s-a exilat cu decenii în urmă. În Suedia. Acum, când Doina nu mai este, pentru a o regăsi, am recitit cele câteva pagini ale jurnalului meu suedez.

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro