A doua zi dimineaţa, mă scol devreme. Doina încă doarme. Mă aşez turceşte pe covor şi îi răsfoiesc cărţile, răspândite jur împrejur, pe jos. Deosebite, de intelectual rafinat, ediţii de lux în suedeză, în engleză şi în română. Le ridic, le şterg de praf şi le aşez, la locul lor, în bibliotecă. Se trezeşte târziu. Le vede, astfel rânduite, şi protestează vehement. Recunosc intimidată, că am vrut să-i fac o surpriză, speram, plăcută. N-am bănuit o clipă că intenţia mea se va izbi de un zid.Nu-mi mai adresează niciun cuvânt. E de neiertat ce mi-am luat libertatea să fac în casa ei, fără să-i cer voie. Cărţile sunt pentru ea sfinte. De neatins. Dacă ceea ce am făcut ţi se pare atât de grav, pot pleca acasă. Sun la compania aeriană cu care am venit şi îmi schimb data plecării, îi spun.

Tace. E furioasă în asemenea momente, sunt convinsă, nu e capabilă să se asculte decât pe ea-însăşi. În zadar i-aş spune că n-am intenţionat decât să o scot din amorţeală, să o determin să redevină cea care a fost: o impecabilă îndrăgostită de ordine. Nu-i destăinui, nici credinţa mea că bunica noastră, care dăinuie în mine, dar şi în ea, nu ar fi lăsat-o, pentru nimic în lume, în delăsarea în care se complace ea, cea care a făcut întotdeauna din disciplina autoimpusă, regulă de viaţă. Încerc s-o înţeleg. Nu cumva reacţionând atât de dur, Doina se apără, de fapt, de cea mai neînsemnată schimbare care ar putea interveni în viaţa ei. Totul trebuie să rămână în încremenire, în nemişcare. Altfel riscă să-i fie năruită, Doamne fereşte!, rutina, devenită unică lege a vieţii ei, rutina, la care n-ar renunţa pentru nimic în lume. Trebuie să accept că devastatoarea ei singurătate, îi destructurează încet, încet, sufletul. Ea care, cu cinci decenii în urmă, hotărâse, cu formidabil curaj, să părăsească România, avântându-se în necunoscut, acum e incapabilă să mai ia cea mai neînsemnată decizie. Are sentimentul, desigur dezolant, al lipsei de orizont. Se întreabă, probabil, la ce bun să-şi facă iluzii ? Să aibă parte, din nou, de deziluzii? Simte o nevoie disperată de comunicare. Îi e foame de tandreţe. Îi e sete de duioşie. Nu mai are puterea să le caute. M-am săturat. Asta repetă mereu. M-am săturat. O revoltă lipsa mea de sensibilitate. Cum să vin la ea și să mă laud nerușinat că am fost iubită? Mă acuză că nu știu ce înseamnă să fii în viață personaj secundar. Mă ceartă absurd că în tinerețe am fost frumoasă. Enervant de frumoasă. Ca sora ei. Găsește prilejul să se ia din nou la harță cu Geta.

- Era ziua frumoasei mele surori. Aveam 6 ani. Nu mergeam încă la şcoală. Din bănuţii mei puţini, i-am cumpărat o carte, faimoasă în epocă: Cireşarii. Am avut ambiţia să-i scriu, cu toate că habar n-aveam alfabetul, o dedicaţie. A durat o veşnicie până am reuşit să caligrafiez, cu mânuţa mea, patru cuvinte primele pe care reuşeam să le pun pe hârtie: Cu drac, sorei mele! Asta am reuşit eu să scriu. Când au venit colegele ei s-o sărbătorească, sora mea le-a arătat dedicaţia. Au făcut un haz nebun: Ia uitaţi-vă cum a scris  DRAC în loc de DRAG! Ha, ha, ha ! Hohotul ăsta de râs îmi răsună încă în urechi, ca o palmă usturătoare. Prima pe care mi-o administra iubitoarea mea soră. Au urmat şi altele, care de care mai dureroasă. Aşa se face că resentimentele mele împotriva ei au crescut, firesc, odată cu mine. Întotdeauna m-a călcat pe nervi. A trăit doar la nivelul aparenţelor, în turnul de fildeş al egoismului ei feroce.

Nu cred nimic din ce spune. Invențiile ei răutăcioase mă scot din sărite. Tac. Nu mă încumet să-i spun să înceteze. O las să-și verse amarul:
- Nu m-am lăsat înşelată. De mică am ştiut ce ascundea chipul îngeresc de frumos al sorei mele. O răutate fără margini. Nu te uita aşa neîncrezătoare la mine! Află că drăgălaşa mea surioară mă tortura zi şi noapte cu ameninţări teribile pentru mine, o fetiţă, cu șapte ani mai mică decât ea. Cu glas ameninţător, seară de seară, se apropia de mine şi îmi șoptea: Vezi luna de pe cer? E plină de vârcolaci, care se reped acum la tine. vârcolacii! Se năpustesc chiar acum asupra ta. Au să te mănânce vârcolacii! Şi mai făcea ceva, iubita mea surioară. Îşi strecura mâna sub plăpumioara mea şi îmi repeta ameninţător: În patul tău e un şarpe veninos. O să te muşte! O să te ucidă! Am încercat să-i spun mamei ce mi se întâmplă. Cine să mă creadă, însă, pe mine, răţuşca cea urâtă? Piedestalul statuii frumoasei părea de neclintit. Eram disperată. Nimeni nu-mi sărea în ajutor. Trebuia să mă apăr singură. Zi şi noapte m-am torturat să găsesc soluţia salvatoare. Şi am găsit-o. Într-o seară, când părinţii se pregăteau să plece la cinema şi eu urma să rămân singură cu duşmanca mea de moarte, mi-am pus în aplicare planul secret. Am deschis dulapul, am luat de acolo o curea de a tatei şi am lovit-o cu sete pe sora mea peste obraz. Aşa, ca să mă răzbun. Aşa, ca să nărui nesuferita frumuseţe, ce se lăfăia sfidătoare pe chipul ei. Aşa, ca să fie şi ea urâtă ca mine, pentru ca mama să n-o mai prefere, să se poarte la fel cu amândouă. Am fost aspru pedepsită. Am mâncat de la tata o bătaie soră cu moartea. Sora mea jubila. Avea un zâmbet satisfăcut pe chip. Nu-i mai păsa că am rănit-o. Important era că manevra mea nu reuşise. Păcat! I-a rămas, doar un mic semn pe faţă. Neînsemnat.

Tac. De ce mi se pare că Doina nu regretă ce-a făcut, dacă a făcut cu adevărat ce spune sau doar și-a imaginat totul? De ce îmi dă sentimentul jenant, acum, când îmi povesteşte ce s-ar fi întâmplat, cu mulţi foarte mulţi ani în urmă, că-i pare rău că, atunci, n-a reuşit să-şi desfigureze sora?
În conul de umbră al tăcerii şi singurătăţii în care trăieşte, rătăcită în propriul trecut, Doina a identificat totuşi o icoană, doar una: bunica noastră. Poate şi pentru că se recunoaşte în ea. Doina a fost întotdeauna, ca mama-mare, o maniacă a curăţeniei. Ca şi ea, şi-a organizat riguros viaţa, după criteriul simplu şi clar de a pune mereu lucrurile în ordine.

Poza bunicii, uşor decolorată de trecerea vremii, e la loc de cinste, în eleganta bucătărie a Doinei. Ne punem la un loc amintirile. Ale ei şi ale mele. Chiar şi pentru acest exerciţiu comun de aducere aminte, merita s-o întâlnesc, după aproape jumătate de secol, pe verişoara mea.
Recompunem împreună personalitatea bunicii. O revedem în paradisul ei, în care a locuit toată viaţa, o cocioabă amărâtă de pe strada Cărămidăriei din Galaţi. Îmi revine în amintire, ca într-un vis, bucătăria mică şi sărăcăcioasă, locul unde ea excela. Obsedată de curăţenie, cum era, o văruia de una singură, de câteva ori pe an. Acolo pregătea bunica zi de zi de mâncare pentru cei șapte copii ai ei. Acolo punea în borcane zacuscă şi murături pentru iarnă. Acolo făcea dulceţuri şi gemuri delicioase, cât pentru o armată. Acolo domolea ea foamea năzdrăvanilor ei, cărora, pentru ca să stea cuminţi la masă, le mai administra, din când în când, şi câte un polonic în cap. Doina zâmbeşte. Ea, cea posomorâtă mai tot timpul, îşi permite să zâmbească evocând amintiri despre bunica noastră: Dimineaţa se trezea la 4 şi spăla podelele, cu apă fierbinte şi leşie. În toată casa. Şi pe sub paturi şi sub dulapuri, şi sub mese. În fiecare zi, acelaşi ritual. Cine mai face astăzi aşa ceva? Deretica apoi prin cele 2 camere amărâte, doar două, în care dormeau, claie peste grămadă, cei 7 copii, ea şi omul ei. Pregătea de mâncare apoi pentru 9 guri înfometate. Cum banii se dovedeau a fi mereu prea puţini, legumele, plantate de ea în grădină, erau la mare preţ…

Completez portretul bunicii, cu ceea ce ştiu de la tata. Avea o fire tonică, senină, jucăuşă. Făcea totul cu uriaşă putere de muncă. Fiică de cârciumar grec, refugiat din îndepărtata Chefalonie, tocmai la Galaţi, scăpătat din cine ştie ce motive, Maria Garofalea şi-a apărat dragostea cu incredibilă tenacitate. Părinţii ar fi vrut s-o mărite cu un grec bogat, dar ea nu şi nu. Se îndrăgostise de bunicul, care era sărac lipit pământului. A ales dragostea. N-a speriat-o spectrul sărăciei. Sfida cu seninătate mulţimea de lipsuri. Avea doar două rochii. Atât. Una de toate zilele, de culoarea cenuşii. Alta rezervată ceremoniilor. O rochie simplă, neagră. Pentru nunţile fiilor şi nepoţilor, dar şi pentru înmormântări. Când ai 7 copii care, iarna, se aşteaptă unul pe altul pentru a prelua ghetuţele ca să meargă la şcoală, nu poţi să-ţi permiţi să-ţi cumperi haine pentru tine. Omul ei, bărbat voinic și frumos, simplu tinichigiu, muncea cinstit, pentru bani puţini, din zori şi până-n noapte. Îi accepta resemnată exaltările comuniste. Erau de înţeles. N-a protestat vreodată că deasupra patului lor, veghea protector, dintr-o fotografie, însuşi Lenin. Copiii o întrebau, din când în când, cine e nenea cu chelie din portret. Nu le răspundea. Nu voia să-i îndoctrineze de mici. Copiii erau viaţa ei. Îi iubea pe toţi la fel de mult. Îl prefera, în secret, pe tatăl meu, pe Meluţu. Îşi ascundea cu abilitate preferinţa. În copilul nesupus, în copilul rebel, recunoştea doruri şi nelinişti de grec autentic. Când am venit pe lume noi, nepoţii ei, nouă la număr, bunica ne-a iubit pe toţi cu egală dăruire, chiar dacă în sufletul ei o prefera pe micuţa Doina. Simţea că fetiţa are o suferinţă ascunsă. Tocmai de aceea îi vorbea cu duioşie, o mângâia, îi acorda mai multă atenţie decât nouă, celorlalţi. Bunica... o mână de femeie, apăsată de greutăţile vieţii, micuţă de statură, foarte slabă, devenită, prin uriaşa ei putere de dăruire, un stâlp de susţinere solid, pentru o întreagă familie. În idealitate, Doina identifică ideea de familie cu figura emblematică a mamei, o mamă, care-şi iubeşte necondiţionat copiii. Nu ca a ei, care a nedreptăţit-o atât de dureros, care a făcut-o să se confrunte de mică cu nedreptatea. Şi nedreptatea te înrăieşte, nu mai poţi să fii blând şi înţelegător. Mai ales, dacă cea care te persecută, astfel, este chiar mama ta: De ce a preferat-o mereu pe sora mea, pentru care s-a sacrificat cu o iubire fără margini? Şi de ce unica mea soră s-a complăcut în această postură privilegiată? I-a fost vreodată milă de mine? Nu. S-a bucurat că ea e preferata. Nu a interesat-o altceva. Dac-ai ştii? Mi se întâmplă şi acum, când mama nu mai trăieşte de ani buni, să mă cert cu ea în gând: Şi cioara îşi iubeşte puii!, îi reproşez.

Aflu de la Doina că, ultima dată când a venit în Suedia, mama ei era plină de speranţe. O aştepta cu nerăbdare pe fiica preferată, să vină de la New York. Era încredinţată că o va lua cu ea, în America. Fiica mult iubită a venit. A rămas câteva zile şi apoi a plecat. Singură. Cât despre promisiunea de a o lua pe mama cu ea, la New York, le-a comunicat uşor jenată că: Ar fi mai bine ca mama, fiind foarte vârstnică, să se întoarcă acasă, în România, unde i se asigură îngrijire gratuită, în caz de boală. În America, dacă n-ai asigurare de sănătate, e dezastru! Riști să nu beneficiezi de asistenţă medicală la o vârstă la care ai absolută nevoie de aşa ceva. A asigurat-o, în schimb, că o să-i trimită în România, lună de lună, ceva dolari. Şi-a respectat promisiunea.

Doina îşi aminteşte cu năduf: În ziua plecării, înainte de decolarea avionului, mama a avut o reacţie neaşteptată. A izbucnit în plâns: Credeam că o să mă ia cu ea, asta repeta mama printre hohote de plâns disperat, neputincios. N-am avut pretenţii să rămân la tine. De la ea am avut. Eram atât de sigură că mă va lua, acum, cu ea în America. Sunt nevoită să mă întorc în România. Şi eu care mi-am vândut şi frigiderul, înainte de a veni aici. Ce mă fac, Doina, ce mă fac eu fără frigider? I-a dat atunci mamei bani să-şi ia un alt frigider. I-a promis că va veni s-o vadă, cât de curând, în România. I-a mai spus că o s-o ajute să facă ordine în casă, o să-i cumpere alimente. Cămara ei va fi, din nou plină. Nu va duce lipsă de nimic. Şi când a ajuns în România, ce i-a fost dat Doinei să vadă? Mama nu cheltuise banii primiţi lunar din America de la Geta. Îi ascunsese. În cămară, printre pungi de orez, de zahăr, de griş. Doamne, în ce hal a ajuns!, şi-a spus. Trăieşte modest, dar nu se atinge de banii de la fiica preferată. Nu cumva nu se-ndură să-i cheltuie pentru că vrea să-i dea înapoi? Acest gând a îngrozit-o. A refuzat să creadă că dragostea pentru fiica preferată poate merge până acolo.

Ceea ce nu reuşesc să-mi explic e însă decizia Doinei de a o declara moştenitoare testamentară, tocmai pe sora ei. De ce nu pe fiica acesteia, Diana, pe care o iubeşte din tot sufletul? Nu cumva tocmai pentru a se răzbuna, în posteritate pe sora ei? Are oare intenţia perfidă de a-i lăsa drept moştenire, nu doar un patrimoniu important, ci şi un munte de remuşcări? Aşa, ca să ştie cum e să simţi o povară apăsătoare asupra seninătăţii existenţei tale. Aşa, ca drăgălaşa surioară, în timp ce va beneficia de munca ei de o viaţă, să facă bine s-o regrete.

Înclin să presupun că îşi savurează, în secret, triumful postum de a şi-o imagina, cândva în viitor, pe sora ei, copleşită de părerea de rău că s-a purtat arogant, că s-a complăcut, îndreptăţită fiind doar de frumuseţea ei sfidătoare, să accepte să fie mereu ea cea privilegiată.Da, așa cred că a gândit. O constantă a vieţii Doinei a fost dorinţa de a-şi lua revanşa. Revanşă amară pentru nedreptăţi, pentru dureri neştiute, pentru vise frânte. Din mărturiile ei, constat însă că, întotdeauna, pentru tot ce i s-a întâmplat, altcineva e de vină. Nu ea. Niciodată ea.

Așa să fie oare?

(Mâine veți putea citi ultimul episod (VII) din Jurnal suedez de Camelia Stănescu)

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro