În 12 februarie 2025, verișoara mea Doina s-a înălțat la ceruri. În urmă cu câțiva ani, în 2016, m-a invitat la ea, în Suedia. Regăsirea noastră după 50 de ani a fost şansa mea de a o descoperi. În tinereţe o consideram distantă, necomunicativă, de-a dreptul antipatică. Îmi reproşez vina de a nu fi încercat atunci s-o înţeleg: Ce lene de a gândi m-a împiedicat s-o văd pe Doina, aşa cum era? Sensibilitatea ei mereu ofensată, mi se părea exasperantă. Eram prea tânără şi, desigur, prea egoistă pentru a încerca să-i descifrez vulnerabilitaţile. M-am mulţumit să nu trec dincolo de aparenţe. Am început s-o înțeleg în cele câteva zile petrecute împreună, acolo, la capătul Pământului, unde ea s-a exilat cu decenii în urmă. Acum, când Doina nu mai este, pentru a o regăsi citesc cele câteva pagini ale jurnalului meu suedez intitulate DIALOGUL TĂCERILOR. Azi, EPISODUL 1

După două ore şi jumătate de zbor cu avionul, ajung la Malmö. Aeroport mic, supraaglomerat. Nu e de mirare. Suntem în a doua zi de Crăciun. Abia aştept să ies din vânzoleala de la punctul de frontieră, dincolo de care, o voi întâlni pe Doina. O caut din priviri pe verișoara mea. Spre surprinderea mea, nu e nicăieri. O sun pe telefonul mobil. O dată, de două, de zece ori. La capăt de fir, tăcere de gheaţă. Mă aşez pe o bancă. Aştept. Un sfert de oră, jumătate de oră, o oră, două, două ore şi jumătate. Durata drumului meu cu avionul până aici. Nu mai e tânără. Trăieşte singură, într-o totală izolare. A intervenit ceva. Poate un accident. Orice e posibil, presupun… Într-un târziu, o zăresc în sfârşit. Intră în sala de aşteptare a aeroportului. Pare copleşită. Povara apasătoare a vârstei să fie de vină? Constat că Doina şi-a pierdut fineţea de odinioară. Chipul ei s-a masculinizat. Începe să semene dramatic cu Woody Allen. Merg în întâmpinarea ei. O îmbrăţişez.

Îşi cere scuze încurcat :
-M-am rătăcit pe drumul de la Malmö la aeroport. Nu cunosc traseul. Pe vremea când încă mai aveam oaspeţi, îi aşteptam la aeroportul din Copenhaga, nu aici. E mai aproape de casa mea. Eu, care ştiu să citesc un plan, eu, care am avut întodeauna un simţ al orientării de invidiat, să păţesc aşa ceva!? La ora 4, iarna, la Malmö se întunecă. A trebuit să bâjbâi pe şosele prost iluminate, lipsite de indicatoare. Din disperare de cauză, la un moment dat, am oprit maşina în dreptul unei case izolate întâlnită în drum. Am sunat la uşă. Mi s-a deschis. Am întrebat care e autostrada spre aeroport. Noroc că am dat de oameni cumsecade. Mi-au spus că am greşit drumul, că trebuie să mă întorc înapoi. Am luat-o pe şoseaua indicată de ei. Am mers kilometri. Nici urmă de aeroport. Din fericire, am dat peste o benzinărie. Mi s-a explicat pe unde s-o iau. Cu amabilitate, cu înţelegere şi răbdare. Aşa sunt unii suedezi. Mi s-a oferit şi o hartă pentru ca să mă orientez mai uşor. Şi, în fine, după trei ore de rătăciri disperate, noaptea, pe şosele necunoscute, am ajuns. Ce aventură teribilă!

O consolez că nu-i o nenorociere. E doar un necaz. Străbatem distanţa de la aeroport la casa ei din Malmö, pe o şosea aproape pustie. Spune vrute şi nevrute. Evocă amintiri de o viaţă, însăilând suferinţă după suferinţă, deziluzie după deziluzie, ratare după ratare. Şi eu, ascultând-o, realizez că, probabil, am venit PREA TÂRZIU, DE PREA DE DEPARTE şi DE PREA DE DEMULT. Într-un târziu, ajungem. Casa Doinei, o vilă elegantă, cu parter şi etaj, mi se pare mare, prea mare pentru ea. Ar putea găzdui o întreagă familie, cu copii şi nepoţi, nu doar nefericirea unei femei singure, în prag de bătrâneţe. Pe masa din bucătărie, într-un colţ veghează, ghiduş, un moş Crăciun, paznic discret al câtorva felicitări primite de ea în aceste zile. Ţine cu tot dinadinsul să văd neîntârziat aceste dovezi de afecţiune, chiar dacă e târziu şi suntem frânte de oboseală. Citesc cu voce tare, fiecare urare în parte. Nu mă opreşte. Ascultă cu mare atenţie şi eu simt că, în pustietatea vieţii ei, mai presus de orice, Doina e însetată de afecţiune. În anii '70, s-a autoexilat împreună cu soţul ei în Occident. Mulţi o invidiau. A scăpat de iadul comunist, comentau ei în şoaptă, de frică să nu fie auziţi, căci pe vremea aceea eram încredinţaţi, cu toţii, că şi pereţii au urechi. Lumea a presupus că, plecând din România, s-a ajuns. Obţinuse, ce-i drept, destul de repede, statutul de refugiat politic în Suedia şi reuşise performanţa să se angajeze, ca profesoară de Educaţie Fizică, la un liceu din Malmö.

Aflu acum de la ea că şi-a construit, cu dificultate, viaţa printre străini. Îmi vorbeşte de singurătatea în care s-a refugiat şi eu, fidelă firii mele optimiste, mă gândesc că tocmai singurătatea i-a facilitat o importantă recompensă: plonjarea la mari adâncimi de gând şi simţire. Viaţa ei e astăzi pustie. Casa în care trăieşte, pare locuită de disperare. Văzută din afară, nu se deosebeşte cu nimic de celelalte vile din cartier. Asemeni tuturor locuinţelor de aici, are, aşezate la vedere, la toate ferestrele, candelabre speciale cu becuri-lumânare, aprinse zi şi noapte. Crăciunul şi Revelionul, sunt în Suedia, adevărate sărbători ale luminii. Trebuie să mergem neîntârziat la culcare. E târziu. Suntem obosite amândouă, de prea multă aşteptare, de prea apăsătoare înstrăinare, de prea intensă încercare de recunoaştere reciprocă.

Dimineaţă searbădă, cenuşie. Vânt puternic. Frig. Doina aduce din grădină, un brad în ghiveci. Îl are de un an. N-a avut chef să-l împodobească, până acum: Pentru cine ? Doar pentru ea? Ce sens ar fi avut? Încerc s-o conving că ar fi trebuit pentru ea, doar pentru ea, să facă efortul să-şi împodobească brăduţul: Păcat că n-ai făcut-o!
-Păcat e doar când murim!, îmi şopteşte ea.
Acceptă cu seninătate apropierea sfârşitului, ca pe o lege a firii, pe care o rezumă printr-un aforism suedez, la care observ că revine mereu: Niciun copac nu creşte până la cer! S-a împăcat, demult, cu gândul că nimic nu e veşnic!
- Mi-am făcut testamentul de vreo 10 ani, îmi spune. Toată averea mea urmează să-i revină sorei mele. Am lăsat la Poliţie şi numărul ei de telefon de la New York, unde locuiește. Va fi anunţată, de îndată ce inevitabilul se va produce.

Pregătiri de sărbătoare
Tac. Împodobim bradul. Agăţ de ramurile lui figurine aurii, adevărate dantele din metal, îngeraşi de porţelan, minusculi moşi Crăciun. Ea se ocupă de decorarea cu ghirlande albe, uşoare ca fulgul, ale unei gingaşe plante de papirus, şi mie mi se pare că prin mişcări graţioase, răspândeşte în jur esenţe tari de puritate şi delicateţe. Privind-o, mă gândesc că Doina creează inspirat un decor de sărbătoare de o extremă fragilitate, subtil, rafinat, nonconformist. Eu, în schimb, mă încăpăţânez să rămân o fidelă a respectării tradiţiilor româneşti. Termin de împodobit brăduţul şi mă iluzionez cu gândul că am reuşit să instaurez, într-o casă copleşită de greaua povară a tristeţii, bucuria vagă a sărbătorii. Regret doar că, de teama rigorilor vamale, am renunţat la multele bucate tradiţionale, pe care le cumpărasem de la Bucureşti, special pentru noaptea de Revelion. Le-am eliminat, rând pe rând, din bagajul meu, şi pentru că Doina mă asigurase la telefon, că vom găsi tot ce vrem în Suedia. Un scurt popas la cumpărături în Piaţa Mare din Malmö, îmi dovedeşte în ce măsură a avut dreptate. Aici poţi găsi tot ce îţi doreşti. Ne întoarcem acasă, încărcate de bunătăţi:
- Ei, ce zici, ne încumetăm să ne apucăm de prepararea sărmăluţelor?, încerc eu s-o tentez.
-Mâine dimineaţă, decide ea ferm, domolindu-mi nerăbdarea.

A doua zi, constat că n-are nici un chef să se implice în ceva atât de complicat. Ar vrea, aşa îmi dă senzaţia, să accept o nouă amânare. Nu se simte în stare să se mobilizeze. Nu se poate desprinde din inerţie. Preferă să se refugieze în faţa televizorului. Să intre, din nou, în transă. Să se elibereze de orice grijă. Să se lase, ca în fiecare zi, captivată de imagini şi sunete. Nu mai stau pe gânduri. Deschid frigiderul, scot carnea, îi cer ingrediente şi ea se miră de determinarea mea. Simt din atitudinea ei că o nemulţumeşte profund: Cum adică, cineva în casa ei, îşi permite iniţiative?, pare să vrea să-mi reproşeze. Nu spune însă nimic. Îmi înmânează cele necesare pentru pregătirea foilor de varză acră. Ea dă prin maşina de tocat bucăţele de carne de porc şi de vacă. Taie apoi, foarte mărunt, ceapa. Clăteşte bine orezul. Adaugă tot acest amestec în tigaia cu ulei încins de pe aragaz. Pare perfect conectată la ce se petrece în bucătărie. E ca şi cum s-ar dezmetici lent, foarte lent, dintr-un somn prea lung şi prea profund. Orele trec şi eu constat cu bucurie că, prin atitudinea mea hotărâtă, am determinat-o să îşi regăsească încet, încet, abilităţi de altădată, de gospodină neîntrecută, cu toate că, îmi mărturiseşte, în anii din urmă, n-a mai gătit. Lungi perioade de timp, nu s-a hrănit decât cu o salată verde pe zi, atât. După câteva ore de activitate intensă la bucătărie, în sfârşit, scoatem sărmăluţele din cuptor:
- Hmm, ce aromă îmbietoare!, exclam încântată.
Doina se declară mulţumită abia după ce verifică ea însăşi, expert, gustul unei sărmăluţe. Fac acelaşi lucru. Varza murată cumpărată de la polonezi e bună, carnea însă, achiziţionată dintr-un magazin chinezesc, nu-mi place deloc. Decretez dezamăgită:
- Sarmalele pregătite în străinătate nici nu se compară cu cele gătite cu pricepere de vajnicele noastre gospodine de acasă.

Revelion la Malmö
Suntem doar noi două şi... televizorul. Invadant şi posesiv. Suedia şi Danemarca de Anul Nou. Sărbătoare decentă. La televiziunea suedeză, programe anoste, lipsite de strălucire. Mă aflu oare cu adevărat în ţara care ne-a dăruit cândva, în tinereţea noastră, explozia de viguros optimism, de generoasă voie bună, de senină armonie din cântecele grupului ABBA, sau mi se pare?
Televiziunea daneză excelează în nesfârşite, plicticoase transmisii de la Palatul Regal. Regina îşi primeşte oaspeţii. Nimic din exaltarea, din revărsarea de bucurie a tele-revelioanelor de la noi.

Preocuparea esenţială a Doinei e, în această noapte, una cu totul specială. Vrea să prindă clipa înfloririi zambilelor, tradiţie suedeză pe care ea a îmbrăţişat-o cu aleasă sensibilitate. Atenţia îi e concentrată, nu pe cadranul ceasului, în aşteptarea clipei trecerii dintre ani, ci pe cele trei mici ghivece cu plante. În miez de noapte, se petrece miracolul. Mugurii se deschid. Zambilele înfloresc în plină iarnă. Şi eu constat că Anul cel Nou începe, pentru amândouă, cu această deşteptare liniştită şi calmă a frumuseţii.

Îmi concentrez atenţia asupra obiectelor din casei Doinei... Scaunele. Da. Scaunele. Multe, prea multe. De ce atâtea? Pentru cine ? Oare din nevoia ei de socializare, nicicând împlinită, într-o ţară cu oameni reci şi distanţi? Şi perechile de pantofi. Stive de cutii de pantofi. Eleganţi, de marcă, sau ieftini, de toate zilele, invadând pur şi simplu camerele nelocuite de lângă sauna impunătoarei ei vile. Ca-ntr-un magazin, sau un depozit. Peste tot pantofi. De ce atâtea perechi de pantofi?, o întreb. Îmi povesteşte o întâmplare de demult. Era în concediu cu cel care astăzi, în mărturiile ei, nu mai e decât o identitate. Cu profundă detaşare, îl numeşte mereu la fel: Secuiul. După un drum obositor cu maşina, au ajuns la Florenţa. Visase cu atâta bucurie această excursie, pentru care făcuse un plan detaliat. Pusese de o parte ban peste ban, cumpărase o groază de hărţi şi ghiduri specializate. În campingul unde urmau să-şi instaleze cortul, Secuiul a fost admonestat că nu şi-a parcat corect maşina. A trebuit să plătească o amendă usturătoare. S-a enervat la culme. N-a stat pe gânduri. A decis intempestiv: Nu mai rămânem aici. Plecăm imediat. Şi duşi au fost. Reacţia lui a lăsat-o fără grai. Au străbătut kilometri, fără să-şi spună o vorbă: Ce surprize îmi mai poate rezerva destinul meu nefericit? Să nu văd eu Florenţa din cauza individului ăsta odios, impulsiv, obtuz, pentru care părerea mea nici măcar nu contează?!, îşi repeta în gând, cu revoltă surdă, neputincioasă. Seara erau deja în Austria. S-au instalat în primul camping. El s-a culcat imediat, răpus de oboseală. Ea a părăsit cortul. Nu mai putea să-l vadă în faţa ochilor. S-a urcat într-un autobuz. N-avea idee încotro merge. Ce mai conta? Ştia doar că vrea să fie cât mai departe de Secui. A coborât în primul oraş. S-a plimbat ore întregi, pe străzi necunoscute. Şi a plâns, a plâns, pentru ca să se liniştească. Cu ultimul autobuz, s-a întors la camping. În dimineaţa următoare a ieşit din nou, singură, în oraş. Atunci şi-a cumpărat ea, în ascuns, prima pereche de pantofi. Nu prea ştie să-mi explice de ce. Încerc să intuiesc motivul. Simţea, desigur, nevoia să se consoleze că i s-a frânt un vis, chiar în clipa în care ar fi putut să-l atingă. Mă hazardez să dau valoare simbolică gestului ei, aparent nesemnificativ. Pentru drumuri neparcurse, pentru speranţe interzise, a început ea să-şi achiziţioneze pantofi. Ce multe drumuri neparcurse! Ce multe speranţe interzise, într-o căsătorie fără dragoste, care a generat, zi de zi, noapte de noapte, vreme de peste 20 de ani, conflicte, doar conflicte. Mocnite sau violente. Conflicte, mereu ireconciliabile.

Bărbaţii! Cât îi urăşte. Îi consideră o specie inferioară, lipsită de sensibilitate. Sunt, după părerea ei duri, sălbatici, mârlani. Se erijează în inchizitori. Se visează permanent în centrul atenţiei, dând în dreapta şi-n stânga calificative de bună purtare. Mai trist şi mai grav, au tupeul să se pronunţe superior asupra fidelităţii femeilor. Ei, maeştri neîntrecuţi ai infidelităţii!
- Eşti prea intransigentă, o avertizez. N-ai avut noroc cu Secuiul. Te-ai despărţit de el acum 20 de ani. Gata! Lasă-l în plata Domnului! De ce nu te-ai recăsătorit? Ţi-ai fi putut găsi un bărbat bun în România.
- Nu-i aşa ?! Eventual unul pe care să-l întreţin eu aici, în Suedia?! N-am nevoie. Află că, dacă, prin absurd, aş fi făcut-o, domnul cu pricina nu s-ar fi mulţumit să vină singur la mine acasă, şi-ar fi adus, colac peste pupăză şi familia, toată familie. Asta-mi trebuia mie? Un stăpân care, poate, mai devreme sau mai târziu, şi-ar fi găsit şi o jună iubită, pe care, eventual ar fi avut pretenţia să i-o sponsorizez eu?! Nu, dragă, mulţumesc!

Mă surprinde duritatea remarcilor ei. Înţeleg în acelaşi timp că e la vârsta la care nu mai are chef să-şi caute cuvintele, să vrea să pară altfel de cum e în realitate. Nu-i reproşez brutalitatea. E, probabil, firească pentru o însingurată ca ea, obişnuită să vorbească, fără menajamente, doar cu ea însăși. Trebuie să accept că devastatoarea ei singurătate îi destructurează încet, încet, sufletul. Ea care, cu cinci decenii în urmă, hotărâse, cu formidabil curaj, să părăsească România, avântându-se în necunoscut, acum e incapabilă să mai ia cea mai neînsemnată decizie. Are sentimentul, desigur dezolant, al lipsei de orizont. Se întreabă, probabil, la ce bun să-şi facă iluzii ? Să aibă parte, din nou, de deziluzii? Simte o nevoie disperată de comunicare. Îi e foame de tandreţe. Îi e sete de duioşie. Nu mai are puterea să le caute. S-a săturat. Asta repetă mereu. S-a săturat. Şi invocă, invariabil, răutatea oamenilor, pe care n-are chef s-o mai suporte. Dar, oare, doar răutatea oamenilor e de vină?

(mâine, episodul 2 din Jurnal Suedez de Camelia Stănescu)

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro