Lectura acestor volume a fost pentru mine o ademenitoare ascensiune spre mereu mai înalt, spre mereu mai complex, spre mereu mai profund.
Fiind de profesie ziaristă, piesa de teatru Căutătorii de aur a avut un efect special asupra mea. Este o radiografie amară a unei societăți încremenite în proiect. Așadar, n-avem scăpare?! Nimic nu se schimbă?! Totul se repetă?! Timpul trece. Sloganurile sunt altele. Mai puțin declamative. Dar în spatele lor sunt aceleași atotputernice interese meschine, fardate în cuvinte mari?! Și noi ne adaptăm. Noi le acceptăm, că n-avem încotro. Ne îmbulzim să stăm la coadă la GHIȘEUL unde sperăm să ni se rezolve cereri tot felul. Dramaturgul Radu F. Alexandru sintetizează câteva solicitări, care, în timpul dictaturii, reveneau obsesiv în vraful de memorii de pe biroul autorităților: butelie, casă, buletin de București, mașină, plecare în străinătate, definitivă sau nu, televizor color, loc la creșa ori la grădinița de cartier, la mare sau la munte, loc de veci la cimitir.
Memoriul a fost și rămâne și azi calea cea mai sigură de comunicare cu instituții obtuze, altfel respectabile, care te asigură că cererea, pentru tine presantă, e, desigur, PE CALE DE REZOLVARE. Pentru că, ne încredințează Radu F. Alexandru, la noi, totul e PE CALE DE REZOLVARE, cetățeanul de rând, fără pile și relații, n-are decât să aștepte, chiar dacă și-a pierdut răbdarea. Fosta glorie a sportului, prea cinstitul Gogu, nu are soluții. Încearcă în zadar să-și depășească precara condiție de neadaptat. Nu reușește pentru că, nu-i așa?, cu o floare nu se face primăvară. Capodopera volumului I rămâne, după părerea mea, piesa de teatru Carnavalul.
Totul se petrece aievea în fața noastră a cititorilor. Ca la cinema. Recunoaștem tehnica meșteșugită a filmului polițist care te ține cu sufletul la gură. Dialogurile au mister. Și o intensitate specială, care crește treptat. Parantezele, de o expresivitate specială, amplifică suspansul. Miza e uriașă. Ministrul Adevărului își trăiește între cei patru pereți ai unui banal apartament de bloc, durerea de a fi fost pensionat forțat. Se confesează necunoscutei care, pe nepusă masă, a dat buzna de niciunde în camera lui. Dialogurile, la început stânjenite și stânjenitoare, ca între doi străini, sunt rostite, paradoxal, pe un fundal sonor sublim, Andantele lui Mozart. Ele devin din ce în ce mai incitante. Un bărbat și o femeie se înfruntă dramatic. Nu au nume. Ea e TÂNĂRA pe care o presimți din ce în ce mai sedusă de cel desemnat sub numele generic de BĂRBATUL. El încearcă în zadar s-o determine să plece. Să-l lase singur. Ea refuză. Ca și cum ar vrea cu tot dinadinsul să nu se clintească de acolo. Să fie martora clipelor când Bărbatul până mai ieri ÎNVINGĂTOR, se recunoaște ÎNVINS. Tânăra e oare întâmplător acolo, în momentul crucial când Bărbatul realizează dimensiunea spectaculoasă a prăbușirii carierei sale? A avut naivitatea s-o considere calea regală spre dobândirea unui mult visate LIBERTĂȚI, dar nu. A fost doar drumul fără întoarcere al unei treptate ÎNCĂTUȘĂRI.
Cu cât funcția a fost mai înaltă, cu atât mai strânsă încătușarea, cu atât mai riguroasă obligația de A SLUJI. O viață irosită, orbecăind după himere. Luptând pentru o cauză moartă. O șleahtă, numită partid, l-a îndepărtat sub pretextul că aparține altui timp. Vina lui? Că e un filosof. Că nu are simțul noilor realități. A urmat eliminarea. Pentru că a îndrăznit să spună adevărul: Economia, învățământul, cultura, totu-i la pământ ! I s-a replicat: „Nu am oameni buni. Sunt înconjurat de trădători. Nu mă meritați!”, îi repeta cel fără nume, reprezentând, desigur, PUTEREA. Urmarea? Una previzibilă pentru acele timpuri: „Capul plecat sabia nu-l taie!” Asta a uitat bărbatul care a crezut într-o idee și a luptat pentru ea. Astfel soarta i-a fost pecetluită. A fost eliminat ca un element dușmănos. Gașca de partid nu se dezminte. Concluzia Bărbatului e teribilă. Pentru unii ca ei, e mai bine să fii hoț decât OM CINSTIT. Acest personaj cu o capacitate specială de a se implica de a rezolva problemele oamenilor, a vrut să li se dea multul promis. Se voia un binefăcător. Numai că el cel care își cumpărase visele, era obligat agresiv acum să i le restituie celui care i le plătise. Dar cum să i le înapoieze, când el le consumase deja?
Suntem în plin coșmar. Autorul îi dă un nume straniu, Carnaval. Nu există scăpare nici pentru El, nici pentru Ea, cea trimisă de Președinte să-l spioneze. A doua zi va merge la Palat. Acolo va întocmi un raport cu tot ce a spus el. Cu cât mai multe amănunte. Cu multe, cât mai multe citate. Declarația ei va fi piesa esențială în procesul care i se va intenta lui. Va fi condamnat. Și sentința se știe. E implacabilă.
Dacă ar fi acceptat să mintă rămânea Ministrul Adevărului. Nimeni nu-l pensiona. Bărbatul o somează pe tânără să-i mărturisească cum a ajuns să lucreze pentru Președinte. Și tânăra i se destăinuie. Soțul ei, ce fusese un mare specialist, a dispărut într-o bună zi. Nimeni n-a mai știut vreodată unde și de ce. Ei i s-a propus atunci o muncă specială, dându-i-se perfid speranța că, după un timp nedefinit, îl va reîntâlni. Bărbatul înțelege. Îi spune Tinerei, tranșant, că a au amăgit-o pentru a face din ea omul de care aveau nevoie. I s-a spus că e vorba de o muncă foarte specială pentru stat, și ea a acceptat. Ca să-și dovedească loalitatea. Ca să convingă că se poate conta pe ea. Așa au prins-o ca-ntr-o plasă din care nu mai are decât o ieșire. Cea indicată de ei.
Tânăra refuză să creadă. Cade în genunchi. Învingătoarea e la rândul ei Învinsă. Și bărbatul îi spune ce va urma. În două săptămâni va începe procesul. Ea nu pricepe de ce? Bărbatul îi răspunde: PENTRU CĂ ÎNTR-O DEMOCRAȚIE CA A NOASTRĂ, CRIMA TREBUIE ÎMBRĂCATĂ ÎN HAINA LEGALITĂȚII. De ce, crimă?, întreabă ea. Bărbatul știe din proprie experiență că atunci când lucrurile merg prost trebuie aruncat în stradă capul unui vinovat. Fiecare cap de acuzare va fi întărit de citatele ei. Astfel Ea, care, pentru o clipă, i-a fost atât de apropiată, căreia i-a împărtășit toate gândurile lui, din martoră, devine complice. El știe că amândoi sunt, de fapt, condamnați. Aceeași sentință pentru amândoi. O îndeamnă să se ducă la palat, pentru că e singura lor scăpare. Și tânăra îndrăznește; „Domnule Ministru, există totuși o soluție”. El refuză să creadă. Știe bine. Totul e gândit diabolic de precis.
Ea insistă: Fără ieșire? El e categoric: Fără ieșire! Ideea ei e neașteptată: Și dacă nu se ajunge la proces? Bărbatul e nedumerit: Cum? Exclus. Albă la față, Tânăra ridică pistolul.Cu ambele mâini trage două focuri. Bărbatul se prăbușește. Final este foarte puternic. Orice explicație în plus e exclusă. Cititorului nu-i rămâne decât să încerce să găsească singur răspunsul la întrebări nerostite. De ce hotărăște tânăra să-l ucidă pe Bărbat? Din solidaritate umană? Din recunoaștere a destinului lor tragic de VICTIMĂ. Din respect față de adevăr? Sau dintr-un sentiment ambiguu de început de iubire fără trecut și fără viitor? Să fie vorba de dorința nestrămutată a Tinerei de a-l transforma pe Bărbat din ÎNVINS în ÎNVINGĂTOR? Nu cumva pentru că ea, Tânăra, vrea să-i dăruiască o aureolă de neprețuit. Cea de EROU AL ADEVĂRULUI?
Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro