Trăiesc timpul schimbării, dar mă simt la fel de veche ca ȋntotdeauna, de parcă sufletul meu ar fi construit din fȃşii de timp şi de spaţiu, din bucăţi şi rămăşite ale unor sentimente antice. Sunt aceeaşi, tot EU, dar parcă diferită. Descopăr mereu laturi noi ale firii mele, dar am senzaţia că sunt omogenă şi deloc amplă, complexă ȋn gȃndire, dar simplă ȋn manifestări. De ce nu pot să exteriorizez multitudinea de stări care mă ȋncearcă, care ȋmi frămȃntă sufletul, ȋl mototolesc şi-l descompun?
În schimb, trăiesc pentru ei acelaşi lucru, mă arat ori veselă, ori gȃnditoare, melancolică, bine-dispusă şi atȃt. Banal! De ce nu pot să-şi dea seama de profunzimea sufletului meu ca o pădure deasă, prin crengile căreia soarele nu izbuteşte să se arate, ca o apă tulbure prin care privirea nu reuşeşte să pătrundă? Sunt chiar atȃt de diferită, atȃt de complexă lăuntric, ȋncȃt nu-mi pot ȋntȃlni marginile? Nu ştiu. Nu ştiu… Mă gȃndesc, mă analizez şi ȋncerc să mă definesc. Dar nu pot. E oare posibil ca fiinţa umană să se cunoască pe deplin? Sau tocmai această cunoaştere ne apropie de Divinitate?
Sper ca aceste ȋntrebări să-şi afle răspunsul ȋntr-o bună zi. Eu le caut ȋn natură, ȋn perfecţiunea cu care este orȃnduită, ȋn complexitatea cu care ne ȋnconjoară. Tȃnjesc după acel mediu sacru din sȃnul căruia m-am născut, ȋn pȃntecul căruia mă voi ȋntoarce, cu fiinţa-I absolută cu care vreau să mă contopesc şi ȋn care să mă pierd. Aş vrea să găsesc această Natură dătătoare de viaţă, să o sădesc ȋn inimă, unde să ȋnflorească ȋn noi sentimente şi vise. Scriindu-le apoi, mi-aş face sufletul să renască din cenuşa vechiului şi să se ȋnalţe, să atingă noi limite. Aş vrea să mă afirm, să mă ridic mai sus decȃt cei care se zbat neputincioşi ȋn ţărȃnă, să strig toate gandurile din care sunt facută. Dar eşecul neȋnţelegerii mă aruncă şi mai adȃnc ȋntr-o mediocritate bolnavă.
Toată această rutină mă oboseşte, totuşi mi-e teamă de schimbare. Îmi simt trupul gol şi searbăd, iar simţirea pierdută aşteaptă să fie regasită ȋn rȃnduri nesfȃrşite şi versuri. Dar cȃt ar trebui să scriu, cȃte fȃşii din suflet să rup, cȃte gȃnduri şi vise să destram pentru a-mi umple imensitatea goliciunii fiinţei?
Timpul trece acid şi mă sapă adȃnc, tot mai adȃnc, pȃnă cȃnd voi rămȃne doar contur, schelet al anilor…
Ce gȃnduri ȋmi trec acum prin minte nu voi avea nicicȃnd puterea şi curajul de a le destăinui, poate din cauza imposibilităţii de a explica spiritul sufletului cu zbuciumul lui de nedesluşit chiar şi pentru mine, poate din cauză că nu am nici ȋnceput, nici sfȃrşit, ci doar o continuitate perpetuă, sau poate…
Ideile mi se ȋnmulţesc necontenit, ȋntr-o progresie infinită, se zbat neȋncetat şi cresc ȋn volum, iar ȋn curȃnd vor evada din cutia craniană şi mi se vor risipi prin artere, se vor pierde prin trup. Simt că mă ȋnabuş, mă sufoc, dar scriu… Doar scriu…
Andreea Florescu