Toma Caragiu este considerat de mulți drept cel mai mare actor român din perioada postbelică, dar, din păcate, cariera lui fascinantă a fost întreruptă brutal pe 4 martie 1977. O personalitate complexă, el a avut un destin straniu, punctat de multe episoade imprevizibile și, într-un fel, greu de înțeles. Iată câteva dintre jaloanele biografiei sale secrete...

Puțină lume mai știe asta azi însă Toma Caragiu, care provenea dintr-o familie de aromâni (care a dat-o și pe eminenta lingvistă Matilda Caragiu-Marioțeanu, sora actorului), nu era născut în România! El a venit pe lume pe 21 august 1925, la Argos Orestiko, în Grecia. Când Toma Caragiu avea 4 ani, din cauza persecuțiilor etnice, guvernul grec încercând naturalizarea forțată a românilor macedoneni, familia lui s-a refugiat la Ploiești. Acolo a copilărit și a făcut școală. Atras de teatru, Toma este cooptat în trupa liceului, dar în 1945 se înscrie la Facultatea de Drept la îndemnul părinților.

Abandonează, însă, cursurile și intră la Conservatorul de Muzică și Artă Dramatică din București. Era doar începutul unei cariere fabuloase, actorul fiind adesea comparat cu legendarul Constantin Tănase (al cărui rol avea, de altfel, să-l joace în filmul „Actorul și sălbaticii”, din 1975). Caragiu apăruse pe scenele teatrelor Bulandra, Naţional şi de Comedie de peste 2.000 de ori, în 20 de spectacole diferite, spectacole repetate timp de aproximativ 1.000 de zile. Jucase în 40 de filme, în 28 având şi rolul principal, ceea ce se poate cuantifica în 1.600 de zile de filmare şi 200 de zile de post-sincron.

Actorul avea doar 51 de ani în momentul în care a plecat tragic în altă lume. Dar lângă el nu se afla soția pe care o diviniza, acceptându-i orice extravaganță și relații extramaritale evidente, ci un bun prieten, regizorul Alexandru Bocăneț. S-a pus întrebarea de ce, în noaptea fatidică, actrița Elena Caragiu, a plecat singură pe Valea Prahovei?!? (După alte  surse, de fapt se dusese în casa de vacanță de la Periș, însoțită de un regizor, Aureliu Manea.) Aveau, oare, o căsnicie „deschisă”, în care fiecare putea să facă ce voia? (Așa, cel puțin, susținea Stela Popescu!)... Chiar înainte să o cunoască, o ghicitoare i-a prezis lui Toma Caragiu că în viața sa va apărea o femeie pe nume Elena, care va deveni marea lui iubire și cu care va conviețui timp de 14 ani, după care în existența sa „va avea loc o prăbușire” (!). Elena Caragiu este o actriță născută pe 18 septembrie 1937 într-o familie de intelectuali din București. Mama sa, Elisa Ungureanu, era creștină romano-catolică, iar tatăl, Herman Bichman, provenea dintr-o familie de evrei ucraineni cu proprietăți în Focșani. Elena a fost botezată creștină romano-catolică și a urmat școala catolică Pitar Moș din București.
După terminarea liceului a urmat Facultatea de Geologie la Universitatea din București. În 1959, s-a căsătorit cu actorul și dramaturgul Paul Ioachim, după ce în 1958 își realizase visul de a intra la Institutul de Arte (IATC), pe care l-a absolvit în 1962. Înainte de a lua repartiția la Ploiești și de a-l întâlni pe Toma, Elena a jucat roluri principale la București ca urmare al succesului cu filmul „Porto Franco” (rolul Evantia). La repartiția la teatrul din Ploiești, în 1963, a început repetițiile în regia lui Valeriu Moisescu în două piese cu actorul Toma Caragiu, care era și directorul teatrului. Repetițiile au stârnit o puternică pasiune, care l-a făcut pe Toma Caragiu să divorțeze de prima soție, alintată „Bebe” (...deși aceasta insistase să înfieze fetița unui electrician, pentru a calma „o căsătorie plină de conflicte, infidelități și episoade de alcoolism”).

Toma avea 27 de ani în 1952, când s-a căsătorit cu o colegă actriță de la Teatrul de Stat din Ploiești, Maria Bondar. La 28 de an, devine directorul teatrului din Ploiești și începe să fie asaltat de femei. Căsătoria nu rezistă, iar după zece ani cei doi divorțează. Înainte să pună punct mariajului, Toma și Maria Caragiu au înfiat o fetiță în vârstă de 3 ani, Maria (Doina), de la Casa de Copii Buzău. În pragul divorțului, ce doi soți se înțeleg ca fetița să rămână la mamă, iar Toma Caragiu să plătească o sumă consistentă din toate veniturile sale, pentru creșterea copilei. După un an, Elena Bichman-Ioachim a divorțat și ea. Cuplul Elena și Toma Caragiu s-a mutat în București, iar Toma a fost angajat la Teatrul Bulandra.

Paul Ioachim (6 octombrie 1930, comuna Conduratu, Buzău – 10 iulie 2002, București) a fost actor, dramaturg, director de teatru. A scris piese de teatru de succes ca „Nu suntem îngeri”. A absolvit Institutul de Artă Teatrală si Cinematografică „I.L. Caragiale’” din Bucuresti, în 1953, la clasa profesorului Ion Finteșteanu. Era actor la Teatrul „Nottara”, când s-a căsătorit, în 1958, cu Elena Bichman, pe care a adus-o la Institut, dar care l-a parasit insa in 1962, in favoarea renumitului actor Toma Caragiu, pe-atunci director al Teatrului din Ploiesti, ceea ce l-a făcut să sufere enorm. Din a doua căsătorie, cu actrița Doina Ioachim, este tatăl actriței Oana Ioachim (1967-2015). Fiica lui, Oana Ioachim (1967-2015) a fost tot actriță, dar, din nefericire, a pierit de tânără. Oana Ioachim a fost ani de zile partenera de scenă a lui Ștefan Bănică Jr. în spectacolul „Desculți în parc”, s-a iubit doi ani cu Nae Caranfil, apoi s-a căsătorit cu un alt regizor, Răzvan Săvescu.

Ciudat, dar versiunea Elenei Caragiu, așa cum a fost consemnată de Ziarul Metropolis, nu seamănă deloc cu cea oferită de alți martori ai evenimentelor: „În 1 martie 1977, Toma mi-a adus un mărțișor. Un cățel de pluș, o jucărie English Sheppard, veșnicii bebeluși pufoși și jucăuși. M-am bucurat enorm, îmi doream de mult un astfel de cățel… Simțeam că sunt răsfățată. Fusesem departe unul de celălalt, el era la filmări, eu jucam în provincie. Am lucrat doi ani la Piatra Neamț, o stagiune la Craiova și un an la Cluj. Prima despărțire fusese contractul meu de la Paris, care a durat trei ani, cu pauze de mers acasă peste vară. În ziua mărțișorului din 1977, cumpărasem o sticlă de Chivas pentru el și i-am umplut un pahar: trei degete de whiskey peste cuburi de gheață. Tabietul lui. El mi-a adus trandafiri roșii, frezii galbene și o sticlă de Campari, mi-a pregătit un pahar înalt, gheață și lămâie. Tabietul meu. Am ciocnit noroc, după ce am terminat băuturile, Toma i-a pus lesa lui Pușică și am plecat toți trei la Capșa să mâncăm, ca de obicei o friptură de miel. Pușică, ascuns sub masă lungă din separeul nostru unde primea o farfurie de spaghetti cu parmezan și zahăr. Mânca, se lingea pe botișor, adormea fericit, până ne hotăram să plecăm. Am ieșit târziu de la Capșa, ne-am plimbat pe Calea Victoriei. Întorși acasă eram într-o stare euforică.

În 4 martie 1977, Toma avea liber la teatru, n-avea nici spectacol, nici probă de costum, nici repetiție, iar noi plănuisem să plecăm la Sinaia pentru a ne întâlni cu Rene și Bruno, prietenii mei de la televiziunea franceză. Am plecat împreună cu mașina, eu conduceam, iar aproape de Ploiești Toma și-a adus aminte că avea întâlnire cu Andu Bocăneț. I-am propus să-l sunăm de la Sinaia și să amânăm întâlnirea, Toma s-a enervat, ne-am certat, ca de obicei eu am cedat, l-am adus la București fără niciun cuvânt. În fața blocului se uita trist la mine, am oprit mașina, l-am întrebat: „-spune-mi, vrei să rămân cu tine?”. S-a uitat la mine, cu ochii lui de cățel trist, mi-a răspuns încet și rar: „-Nu, du-te singură… du-te singură”. Nu uit nici acum tristețea adâncă din glasul lui. Am demarat strigându-i din mers: „Te sun când ajung!”. A fost ultima dată când l-am văzut în viață”...

Un lucru straniu care ne poate face să ne întrebăm dacă Toma Caragiu și-a prevestit sfârșitul este o întâmplare petrecută pe 4 martie 1977 în jurul orei 15. Soția lui îl anunță că intenționează să facă o plimbare pe Valea Prahovei. Toma o privește mirat, tăcut, într-un mod atât de straniu, încât soția îl întreabă: ,,Ce te uiți așa la mine, de parcă ți-ai lua adio?!”. O întâmplare la fel de stranie se întâmplase și pe 28 februarie, când scrie pe spatele unei fotografii un mesaj cu dedicație pentru un prieten: ,,Pino, când nu voi mai fi, atunci ai să afli cât am ținut la tine”. (Pino era cumva Ion Caramitru?)

Dincolo de clipele tragice din 1977, când Caragiu și Bocăneț au luat-o la fugă pe scări, care s-au prăbușit fatal, cu toate la care stătuseră înainte a rămas neatinsă, pe „Nea Tomiță” merită să ni-l amintim prin prisma marilor sale roluri dar și din perspectiva unui om care avea, ca oricare altul, pasiunile lui fără legătură cu scena. Cu Marin („Marinuș”) Moraru a jucat în filmul „Operațiunea Monstrul”, a cărui acțiune se desfășura la pescuit în Delta Dunării. Nu mulți știu că, de fapt, cei doi mari actori chiar se duceau împreună la pescuit aproape la fiecare final de săptămână! Marin Moraru şi Toma Caragiu, care aveau o slăbiciune pentru un loc special din Călăraşi, pe malul Braţului Borcea. Împreună cu Petre Diaconu, un cunoscut arheolog român, „Marinuş” şi „Tomiţă ”veneau, aproape wekend de weekend, într-o zonă mirifică, Păcuiul lui Soare, o insulă din Dunăre, situată aproape de localitatea Ostrov, acolo unde se află și o faimoasă podgorie.

Lansată pe marile ecrane în 1976, pelicula „Operaţiunea Monstrul” a avut un succes uriaş. Dincolo de harul protagoniştilor şi de replicile spumoase, filmul era o satiră la adresa birocraţiei din România lui Nicolae Ceauşescu. Doi ştabi dintr-o întreprindere socialistă, directorul Dumitru (Toma Caragiu) şi directorul adjunct Eugen (Octavian Cotescu), împreună cu Corneliu (Marin Moraru), un funcţionar mărunt de la Planificare, pleacă în Delta Dunării fără ştirea nevestelor. Cei trei au un singur scop: să prindă un somn uriaş, cunoscut drept “Monstrul”, care sălăşuia în ghiolul Belciug. Filmul este o înlănţuire de întâmplări amuzante, care taxează moravurile şi ipocrizia din epocă, graţie scenariului imaginat de Titus Popovici. Competiţia pescărească e câştigată, surprinzător, de Marin Moraru, care reuşeşte să scoată dintre nuferi somnul legendar, în vreme ce directorul şi adjunctul cumpără peşte de la un lipovean, în dorinţa de a-şi epata subalternii.

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro