Ce personaj fascinant! Johnny Răducanu (1 decembrie 1931, Brăila – 19 septembrie 2011, București) a fost un contrabasist, pianist, compozitor, aranjor și conducător de formație. A crescut lângă Maria Tănase, cu care a și cântat, și se numea, de fapt, Răducan Crețu, născut fiind  într-o familie cu tradiții muzicale de peste trei sute de ani, de pe timpul lăutarului Petrea „Crețul” Șolcanu. S-a remarcat ca un talentat interpret de jazz la contrabas, încă de la 19 ani. A făcut studii muzicale la Iași și Cluj, apoi la Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din București (clasa de contrabas, 1953-1956). A fost prieten la cataramă cu Nichita Stănescu; o „intimitate greu de egalat" ii lega pe cei doi. Nichita este cel care i-a spus pentru prima dată că este un „monstru sacru". Puţini ştiu că Johnny Răducanu şi Andrei Pleşu au înregistrat şi câteva romanțe și cântece de petrecere împreună, la Tescani, în 1989. 

Provenea dintr-o familie de muzicieni, care, în perioada interbelică, erau apreciați pentru arta lor: „Inainte de razboi, am cantat foarte putin, ca eram copil, dar tin minte cu cat respect erau tratati tatal meu si toata familia mea de muzicanti (din neamul lui Petrea Cretu Solcanu din Braila, lautar vestit la curtea lui Ipsilanti). Spun muzicanti, desi ei cantau pe note, erau oameni care cantau prin filarmonici, prin localurile mari ale vremii, unde se canta Bach, Mozart, uverturi, deductii de simfonii de Beethoven. Nu era televiziune pe atunci, erau salile de concert si aceste localuri, unde lumea nu venea sa bea si sa manance, ci venea sa-i asculte pe Grigoras Dinicu, pe Alfred Reininger. Stiu de la tatal meu si de la fratii mei cum erau tratati. Tin minte cum erau imbracati impecabil tot timpul si cum se duceau seara in smoking la local. Si ce ciocolate aveam eu, treninguri de la Lafayette, doua piane, aveam tot ce-mi trebuia acasa. Si nu era o problema pentru tata sa cumpere un radio Philips, de exemplu. (...) Braila, locul nasterii mele, era atunci un oras stralucitor, cu armatori greci bogati, ale caror slepuri pline se leganau in port si care aveau mare respect pentru artisti.”, rememora, în 2001, pentru Formula As.

Primele sale contacte cu muzica s-au petrecut acasă, în familie, frații săi facilitându-i și primele contacte cu jazzul, după cum îi povestea Corinei Pavel: „Cea mai draga amintire din copilarie e de la sase ani, cand m-am asezat pentru prima oara la pian si fratele meu mai mare m-a invatat sa cant "Marsul Magarilor". Jazz-ul a venit in inima mea cativa ani mai tarziu, cand am pus la patefon o placa cu Duke Ellington, de atatea ori, pana am invatat-o pe de rost si am facut praf discul. In "68, cand a fost Duke Ellington la Bucuresti, i-am cantat si lui piesele de pe acel disc si tin minte ca aproape alunecase sub pian de mare placere ce-i facusem. El a fost marea mea revelatie, apoi, in America, i-am intalnit pe toti reprezentantii epocii de aur a jazz-ului: Louis Armstrong, cu toata gasca lui, Dizzy Gillespie, Al Farmer, K. Jarrett, toti ma placeau, ca eu cantam ca ei, cu swing (...). Debutul a venit cand aveam vreo 14 ani si am cantat acolo, la noi, la Braila, la un bal al ofiterilor veniti in permisie de pe front. Erau inalti, frumosi si manierati si eu le-am cantat la acordeon valsuri si tangouri, ca sa danseze cu iubitele lor. Am avut un succes grozav si am primit si bani. Mi-au prins bine, pentru ca tata era si el pe front”.

În copilărie, deși nu era tocmai băiat sărac, a făcut de toate, ba chiar a vândut ziare pe stradă. Apoi, a reușit să studieze muzica la instituții prestigioase. „În 1947, a sosit la mine în oraş un adolescent... Era teribil de jovial", îşi amintea - pentru Adevarul - medicul Ion Vintilă, unul dintre cei mai buni prieteni ai artistului, care l-a cunoscut în perioada în care era elev la Liceul de Muzică din Cluj. Atunci a început povestea de succes a lui Johnny Răducanu. „Pe vremea aia locuia în gazdă la un viitor avocat renumit în Cluj, care l-a luat dintr-un cămin sărăcăcios, şi plin de mizerie, şi l-a dus la el acasă... (...) În 1952 - n-am să uit niciodată -, noi, tinerii, mergeam la schi, în zona Rarău, pe lângă Câmpulung Moldovenesc. Când am ajuns acolo, Johnny ne-a chemat la restau­rantul Continental... o cârciumioară cu un nume simandicos. Şi surpriza a fost că în această cârciumioară orchestra era formată din familia lui. Mama lui cânta vocal şi se acompania la pian, tatăl, la vioară, fratele lui mai mic cânta la acordeon, iar unul dintre veri, la baterie. Johnny s-a adăugat grupului şi au făcut împreună o seară încântătoare de muzică", îşi aminteşte doctorul Ion Vintilă.

Tot atunci, l-a auzit pe Johnny cântând la acordeon, fără să ştie... „Vreme urâtă, un ceai cald şi o cabană din Apuseni. Cabanierul a venit cu un acordeon şi ne-a întrebat dacă ştie cineva dintre noi să cânte la el. Johnny zice: «Habar n-am dacă ştiu, dar ia dă să încerc!». Şi nimereşte o clapă, apoi două, pe urmă un acord, pe urmă un arpegiu şi aşa a cântat la acordeon fără să ştie... Avea pe atunci vreo 18 ani şi avea ritmul în sânge şi un simţ armonic cu totul ieşit din comun. Pe urmă a plecat la Bucureşti, la Conservator".

Johnny Răducanu a fost un om modest, dar modestia atrăgea sărăcia. Nu s-a dat în lături în acei ani ai Bucureştiului tinereţii să cânte pe la nunţi sau botezuri... aşa cum cânta şi la localuri faimoase pe atunci în lumea jazzului, la «Visul», din spatele Intercontinentalului, la «Cina» sau la «Mon Jardin». Apoi a luat o repartiţie la ansamblul Ciocârlia, al Ministerului de Interne, şi era obligat să meargă pe stradă îmbrăcat în uniformă, deşi n-avea grad. Mergea pe stradă şi scotea chipiul ca pe o pălărie obişnuită...", mai povestea medicul Ion Vintilă.

A fost căsătorit cu Geta Costin între 1962 și 1970. Cândva, artistul se recomanda ca fiind cel mai desavarsit boem al Bucurestiului: „Fara pensie, fara varsta, fara politica, fara telefon, fara adresa, fara titlu, fara ocupatie".  Însă tot el spunea că „Viata de artist boem te costa mult, adica totul: nu ai copii, nu ai nimic, esti singur. Intre timp, am obtinut o pensie, am implinit o varsta (fata de care ma simt mult mai batran), am o garsoniera cu telefon. Dar singuratatea este greu de trecut, iar eu sunt specialist in asta, pentru ca aproape toata viata am fost singur. Desi de fosta mea sotie am divortat din "71, am ramas prieteni buni. Si, de altfel, ea e singurul meu sprijin loial si cel mai cinstit om pe care-l cunosc”. După ce a locuit zeci de ani într-o garsonieră de pe Banu Manta, la senectute a reușit să îli cumpere o casă la curte pe strada Oltarului. Aici a locuit împreună cu Mirela Adăscăliței, femeia alaturi de care a trait in ultima perioada a vietii sale. Aceasta avea numai 38 de ani.

...Johnny Raducanu l-a vizitat, in 1989, pe Andrei Pleșu, aflat in exil la Tescani, iar această vizită s-a incheiat cu o seară unică de romanțe și cântece de petrecere. Andrei Pleșu (despre care Jonny afirma că este „de meserie deștept”) mărturisea mulți ani mai târziu că Johnny Răducanu a fost singurul om care l-a determinat să cânte, ba chiar să se înregistreze cântând.

Intervievat de Vasile Damian, Andrei Pleșu povestea: „Johnny e singurul om care până acum a reuşit să mă facă să cânt. A venit la Tescani, ceea ce în sine era un gest de mare prietenie. (...) Eu eram acolo exilat, da. Puteam fi vizitat, dar lumea nu se prea înghesuia. Or el a venit anume ca să petrecem un timp împreună. Şi el a avut ideea să încercăm o înregistrare cu muzică veche interbelică. Eu am marşat destul de prompt şi am rămas uimit să văd cât de în serios a luat el lucrurile; a compus un fel de suită a melodiilor, mi-a dat câteva indicaţii tehnice… Eu i-am cerut să îmi facă atunci un curs de jazz. Şi a fost mirat când a văzut că am apărut la prima lecţie, cu un caiet şi un creion, la pianul lui Enescu din casa de la Tescani. Eram într-o postură asumată de învăţăcel. Asta l-a intimidat puţin, dar pe urmă şi-a dat drumul şi au fost ore minunate. Era şi foarte generos. Îmi amintesc mereu că îmi făcea cadouri, era modul lui de a-şi manifesta solidaritatea. Mă trezeam în fiecare zi ba cu un deodorant, ba cu o pereche de tenişi, ba cu o sticlă de băutură, care să destindă puţin atmosfera. A fost un prieten şi un om de care e întotdeauna nevoie când eşti în necaz”.

Nu a avut mulți interpreți preferați din generațiile care i-au urmat dar despre unul dintre ei Johnny Răducanu spunea: „Harry Tavitian este un muzicant foarte bun, extrem de talentat. E un artist adevărat, care aparţine elitei muzicienilor de jazz. Harry e fiul meu adoptiv". În cartea sa Ţara lui Johnny, i scria: „În momentul în care Harry debuta, cântatul nostru la două piane făcea ravagii în România, pentru că se întâlneau două stiluri de muzică. Eu cântam un jazz clasic, având compoziţii atât în sfera jazz-ului autohton, cât şi în cea a jazz-ului universal. La celălalt pian, Tavitian venea cu o muzică de avangardă. În afara muzicii pe care noi încercam s-o facem frumoasă, existau şi acele momente atât de savurate de public, generate de umorul nostru nativ. Dincolo de muzică, spectatorul a avut şi are nevoie şi de puţină veselie. În concluzie, veselia noastră spontană, cât şi străduinţa maximă de a face muzică bună, au creat un spectacol deosebit". „Pentru mine personal, lecţia cea mai importantă pe care am primit-o de la Johnny Răducanu este spiritul jazz-ului. Este ceva ce nu înveţi de la nicio şcoală şi nicio universitate de jazz. Spiritul jazz-ului înseamnă libertate!“, a afirmat Harry Tavitian la dispariția maestrului său.

Într-un dialog purtat cu George Rădulescu, în februarie 2001, în ciclul de interviuri „La masa Adevărului", Johnny Răducanu a explicat de ce a revenit în România, în anii dictaturii, când putea rămâne la Londra sau la New York, unde mergea deseori în turneu. „Educaţia mea, şi a tuturor celor din generaţia mea, au fost strada, cartierul, oamenii cu care eram. Fiecare contribuiam cu o picătură la frumuseţea ţării", a răspuns artistul. „N-am rămas în America, mi-am spus că nu am voie să-mi părăsesc mormintele".

„Totul vine de la El. Eu am stat sase luni la Viena si ma duceam la mormantul lui Beethoven (langa el e si mormantul lui Schubert) si am avut discutii cu el: "Nimeni nu-i nimeni. Doar Dumnezeu e cel mai mare!". Asa zicea si Beethoven.”... Duhovnicul muzicianului a fost, nu întâmplător, Părintele Galeriu.

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro