„Șaraiman, șaraiman...” Romica Puceanu (19 ianuarie 1927, București – 24 octombrie 1996, București) a fost regina cântecului lăutăresc, excelând în genul pe care unii îl numesc, deloc peiorativ, „muzică urbană de mahala”.  Ca și Maria Tănase, s-a născut în 1927 în București, în zona Cărămidari (acum, Tineretului), fiind fiica țambalistului Constantin Puceanu (care cânta la Hanul lui Manuc) și nepoata violonistului Ion Puceanu din Teiș, Dâmbovița (de la care etnomuzicologii au înregistrat pe disc în anii '30 o variantă antologică a cântecului epic „Meșterul Manole”, fiind acompaniat de cobzarul Dumitru Bursuc). A avut cinci frați: Culina, Veselina, Lorica, Gheorghe (zis Boțogan) și Cuculeț. A cântat în America inclusiv cu Telly Savalas (”Kojak”). Dar nu a avut niciodată noroc în dragoste...

În 1934 începe să cânte alături de tatăl său, iar apoi se impune ca solistă în taraful fraților Gore (Aurel și Victor), a căror verișoară era, interpretând cântece de mahala. Debutează la 14 ani la Hanul Galben din Târgoviște. Taraful era format din Aurel Gore (vioară), Victor Gore (acordeon), Marin Marangros (țambal), Grigore Ciuciu (contrabas), Fane „Dodu" (braci sau violă), Grigore „Vetoi" Măslină (cobză). Din 1944 începe să fie numită din ce în ce mai des „Regina” . În perioada 1945-1964 își face un nume cântând în majoritatea cârciumilor din zonele Floreasca și Herăstrău.

În 1963 înregistrează primele piese la casa de discuri Electrecord, debutând discografic cu două discuri de ebonita. Aceste înregistrări au fost ulterior reeditate pe un disc mic de vinil. În 1964 înregistrează primul album cu taraful fraților Gore în Studioul Tomis al casei de discuri Electrecord. Din 1970 începe să plece în turnee în străinătate, relevante pentru cariera ei fiind un concert în Israel și unul în Statele Unite ale Americii. În această perioadă încep colaborările cu violonistul Florea Cioacă și cu acordeonistul Andrei Mihalache și, un pic mai târziu, cu violonistul Ion Albeșteanu.

Apreciată pentru vocea ei unică și pentru temele cântecelor sale (iubire, viață, timp), ajunsese în anii '60 -'70 solista de referință a cântecelor de pahar, o formă de muzică lăutărească urbană care combina elemente orientale cu unele românești pe un fond gitan.„ Probabil că dacă sistemul politic din acea perioadă i-ar fi permis să cânte și să fie auzită mai mult în străinătate, ar fi ajuns astăzi la fel de cunoscută ca și Cesaria Evora sau Billie Holiday. ” Începând cu 1984, a început să treacă Atlanticul şi să concerteze pentru românii stabiliţi în America. În 1985, la sosirea pe aeroportul din New York, se zice că au aşteptat-o 11 maşini pline cu flori şi o mie de admiratori. Era iubită Romica peste Ocean, aşa că a luat în serios şansa de a rămâne acolo pentru o perioadă mai lungă de timp. În 1988 s-a angajat la acest turneu de anvergură. În 1986, se mută la New York, dar în 1991 revine în România.

„Pentru ea a fost bine plecarea aia. Că a venit cu nişte bănuţi şi ea, dar nu putea să stea singură. Aia era. Că ei îi plăcea să fie totdeauna înconjurată de prieteni şi a stat, s-a chinuit acolo“, spune Udilă. Într-adevăr, la întoarcea în ţară, după căderea comunismului, în 1992, Romica a povestit despre stilul de viaţă diferit al americanilor. „Îmi place România foarte mult. Pentru că aici sunt născută, pe piatra Bucureştiului, aici e toată familia mea, aici sunt prietenii. Mai vine cineva la o şuetă, la o cafea, mai un telefon... Acolo, toată lumea are business. Te vedeai cu ei vinerea. Nu puteam să rămân acolo pentru că mă lua dorul rău de ţară şi plângeam. Atunci, un medic de-ăsta grec, parcă-l văd şi-acuma, sau armean, nu mai ţin minte, m-a luat şi-a stat de vorbă cu mine în cabinetul lui şi mi-a spus: «Vino mâine la mine». Eu zic: «Ce-o mai vrea şi ăsta? N-o vrea să mă ia de nevastă?». Dar de unde, săracul, el a vrut să-mi dea nişte sfaturi bune, care mi-au folosit. «Du-te acasă că o să-ţi fie bine. Dorul de ţară te-a îmbolnăvit».

De-a lungul întregii sale cariere a întreprins turnee în SUA, Japonia, China, Israel (împreună cu Doina Badea), RDG. A cântat în diverse restaurante bucureștene: Salonul Spaniol al Restaurantului Caraiman, Capitol, Continental (toate trei situate pe Calea Victoriei), Monte Carlo din Cișmigiu, Intercontinental, Hotel Flora (azi Crowne Plaza).. A cântat și pe scena Teatrului de revistă „Constantin Tănase”, evoluând alături de Stela Popescu, Alexandru Arșinel, Nicu Constantin.

Mai mult decât s-a cunoscut adevărul, s-au făcut speculaţii, în special cu privire la viaţa ei amoroasă. N-a avut noroc în dragoste, par să susţină majoritatea celor apropiaţi. Romica Puceanu a fost căsătorită, timp de zece ani, cu un bărbat al cărui nume n-a dorit niciodată să-l facă public. Căsnicia lor s-a destrămat în 1980, din cauză că soţul abuza adesea de alcool. Romica a comentat succint despărţirea: „I-am făcut valiza ca unui bărbat cuminte şi a plecat“.

În afara aspectului matrimonial, s-au vehiculat diverse idile. „Este lucru adevărat că printre iubirile Romicăi a fost şi Bebe Şerban, cunoscut ca Bebe de la Petrăchioaia“, scria trompetistul Costel Vasilescu. Gabi Luncă povestea că, înainte să se căsătorească cu Ion Onoriu, s-ar fi petrecut o apropiere şi între el şi Romica. Acordeonistul Andrei Mihalache susţine că ar fi fost, la un moment dat, îndrăgostită şi de Amza Pellea: „Cântam într-o seară şi văd că se duce repede la oglindă şi-şi dă cu pudră, se aranjează, îşi face părul. Noi ne distram, râdeam: «Ce faci?». «Vine Amza.» Eu cu patronul am început să râdem, aşa, mai cu respect, aşa, mai pe înfundate. Mi-e Dumnezeu martor: a venit Amza Pellea, când l-a văzut s-a dus, s-au luat în braţe, s-au pupat, au stat la masă şi, într-adevăr, a fost o relaţie foarte frumoasă între Amza Pellea şi Romica“.

A pierit în 24 octombrie 1996 în București, la câteva zile după accidentul rutier petrecut în 19 octombrie între Dor Mărunt și Dragoș Vodă (județul Călărași). Se întâmpla cu numai o zi înainte de a pleca la Paris, unde își planificase un concert. În autovehicul se afla și acordeonistul Viorel Fundament, care a scăpat cu viață. Cei doi porniseră spre o nuntă în Constanța. Romica Puceanu își petrece eternitatea la cimitirul Izvorul Nou (zona Dristor), cunoscut pentru aleea lăutarilor, unde își dorm somnul de veci și alți muzicanți celebri: Nicușor Predescu, Fărâmiță Lambru, Ion Albeșteanu.

Vocea Romicăi, „cu un timbru patrunzător, o impostație naturală și un ambitus impresionant, este dublată de un simț al măsurii și al tonalității similar cu al instrumentiștilor. Ea posedă un întreg arsenal de ornamente, împletind vibrato-ul natural al vocii cu triluri anume controlate, iar salturile la octave superioare erau urmate de anumite cadențe”.

Ca punct de plecare, Romica Puceanu a luat în alcătuirea repertoriului folclorul muntenesc pe care l-a prelucrat adaptându-l stilului lăutăresc de București. Ajutată de Victor Gore și Aurel Gore, aceștia observând că încă de mică poseda o mulțime de cântece de mahala, în special foarte multe versuri pentru perioadă și pentru un lăutar urban, în scurt timp a devenit cea mai populară și mai bine plătită cântăreață, transformându-se în însăși imaginea cântăreței de muzică lăutărească urbană (mahala).

În spectaculoasa-i carieră, Romica Puceanu a înregistrat 40 de discuri. Printre cele mai cunoscute melodii se numără „Multă lume noroc are”, „Cântă cucul de trei zile”, „Pasăre necunoscută”, „Plângeam, plângeam în tacere”, „Pentr-un cal şi-o iapă sură”, „Blestemat să fii de stele”, „Bate vântul frunzele”, „Ce-aveţi voi duşmani cu mine”, „Aş munci la plug şi coasă”, „Pe drum de la Lixandrie”, „Stinge, Doamne stelele”, „Florăresele”, „La cârciuma de la drum”, „Ia mai dă o damigeană”, „Şaraiman”, „Într-o joi de dimineață” și „Zori de ziuă se revarsă”.

Nicu Ceauşescu nu participa la petrecerile nomenclaturii unicului partid, ci îşi făcea propriile chermeze, la Sibiu. Mare amator de muzică lăutărească, Nicușor o chema pe regina acestui tip de muzică special pentru el. „Pe Romica o chema la Sibiu ca să-i cânte”, confirma şi Gabi Luncă, într-un interviu. Și George Udilă, unul dintre cei mai apreciaţi instrumentişti de muzică lăutărească și folclor din România, susține același lucru: „Am fost la restaurant, la Doina, ani de zile, cu o orchestră extraordinară, inclusiv cu maestrul Toni Iordache. Romica ne ţinea acolo şi de ea depindea tot, că era mama lui Nicuşor Ceauşescu a doua. Aşa îi spunea: mama mea doi”.

Același lucru era susținut și de către regretatul Nelu Ploieșteanu, într-o emisiune tv. „Am cântat pentru toţi preşedinţii, cu excepţia lui Emil  Constantinescu. Am cântat cu Romica Puceanu, Maria Dragomiroiu. Şi venea Nicu Ceauşescu. Nu era un om aşa de rău. Lui Nicu îi plăcea muzică lăutărească, de puşcărie. Pe mine mă punea să-i cânt «Căpitane de judeţ», «La Chilia-n port», pentru că erau nişte cântece interzise“.

Formidabilele sale calități vocale și interpretative au făcut din Romica Puceanu un reper în țară. Era unică. Numai ea știa să cânte folclorul gitan autentic, curat, cules de la bătrâni lăutari. Cânta din suflet. Cunoștea jalea și dorul. „Muzica mea e boierească, muzică de pahar, lăutărească”, spunea marea artistă într-un interviu din 1992. „Vă spun sincer că existau seri în care doar când punea mâna pe microfon – nici nu începea să cânte – şi veneau banii! Credeţi-mă!“, povesteşte Viorel Fundament. Dar tot Romica Puceanu l-a învăţat şi că după bani nu fugi. Vor veni ei la momentul potrivit. „Viorel, mamă – ea aşa vorbea cu mine – dacă cumva îţi dă cineva bani şi a căzut cumva bancnota aia jos, să nu cumva să te apleci să iei bancnota aia de jos. Să-ţi ţii personalitatea ta“. 

Şi clarinetistul George Udilă (fiul acordeonistului Ilie Udilă, Romica Puceanu colaborând cu amândoi de-a lungul anilor) îşi aminteşte despre spiritul darnic al artistei, chiar cu preţul de a trece drept autoritară: „O ştiai dintr-o mie de femei că asta-i Romica, prin tot ce făcea ea. Avea un suflet foarte bun. Păi, mie-mi dădea bani, mai ales când eram puşti: «Na, du-te de ia-ţi ciocolată». Şi eu: «Ajunge, că nu mai vreau». «Ia, fir-ai al dracu’ de chior»“. După atâta ciocolată, mai târziu, când a crescut, a ajuns să o acompanieze în taraf. Îşi aminteşte despre grupurile de străini care vizitau România şi asistau la spectacole. Ei dădeau bacşişul în valută, dar tânărul Udilă o lua deoparte pe Romica: „Dă-mi-i mie, că ăştia nu valorează şi te şi arestează“. Naivă, era de acord cu tranzacţia. Văzând ea că băiatul le tot aducea ţigări scumpe – Kent, nu jucărie – bărbaţilor din taraf, l-a luat la întrebări. „«Păi, câţi bani ai, mă? De unde le iei tu ţigări?» După vreo lună s-a prins că eu luam de vreo cinci-şase ori mai mult ca ea, că nu ştia cât valorează“, încă se amuză George Udilă.

În 1988 s-a angajat într-un turneu american. Vreme de jumătate de an, în fiecare seară, a susținut spectacole la restaurantul Transylvania, de pe 42nd Street, Long Island City, New York. Ulterior, cu ajutorul omului de televiziune Aristide Buhoiu, și-a prelungit șederea în Statele Unite. Astfel, a prins contracte pe marile scene ale Lumii Noi, alături de artiști de renume. Printre ei, Telly Savalas, celebru în România prin serialul „Kojak”, difuzat în țară prin anii ’70-’80.

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro