Phoenix este unul dintre pionierii rock-ului românesc, poate cel mai reprezentativ. Cum au ajuns „Sfinţii” să devină „Phoenix”?
În 1962 s-a format formaţia Sfinţii, de fapt fosta orchestră a brigăzii artistice a Şcolii medii nr. 2 din Timişoara. Independenţa ne-a dat aripi şi având un club unde cântam de trei ori pe săptămână, atât tehnica interpretativă cât şi repertoriul s-au îmbogăţit imens. Desigur, se cânta silabă cu silabă şi notă cu notă Beatles, Rolling Stones, Cream, Byrds, etc. Adică tot ce era ultima modă la ora aceea pe planetă. Eram aprovizionaţi cu ultimele discuri, de la fanii din oraş care aveau rude în toată Europa şi cum apărea ceva nou, în cel mai scurt timp ajungea la noi: „Ia învăţaţi-le şi pe astea!”
Într-o vreme am cântat la cantina Facultăţii de Mecanică, o sală de vreo 2.000 de locuri care era arhiplină de fiecare dată. Totul a mers bine până când în 1965 ne-am trezit daţi afară pe motiv de TRAFIC DE INFLUENŢĂ ŞI MISTICISM. Am fost deci luaţi la ochi (şi de urechi) pentru faptul că ne lăsam părul să crească. Purtam cizmuliţe şi pantaloni strâmţi, cântam în limba engleză şi tocmai cele mai „periculoase” hituri!
Aveam desigur de pe vremea aceea trădători în formaţie, informatori laşi ai securităţii, căci deh… eram „pericol public”. Aceştia s-au înmulţit pe măsură ce a trecut vremea şi pe unii îi mai avem în jurul nostru şi astăzi! Încă nu e momentul să spunem lucrurilor pe nume, vine şi vremea aceea!
Disperarea uneori te duce la soluţii geniale… Ca să-i pedepsim pe cei ce ne-au interzis, rămânând aceiaşi, neschimbând nimic, am decis să ne numim Phoenix. Adică am renăscut din propria noastră cenuşă şi… mergem mai departe.
Un director de club a avut curajul să zică, „să văd eu cine vă dă afară din clubul meu”. El ne-a angajat la acel club muncitoresc. Se numea „Constructorul”. Fanii l-au numit apoi „Lola”. Acolo am cântat ani de zile, până prin ’67, ’68, după care am reconstruit o ruină de cinematograf şi am realizat primul club al nostru: „Lyra”.
Longevitatea Phoenix nu surprinde pe nimeni, cu toate că s-a crezut de-atâtea ori că Phoenix a murit. Nimeni în România nu a mai atins o astfel de performanţă, iar la nivel mondial foarte puţine formaţii ar egala o astfel de performanţă. De unde această forţă de a rezista în faţa tuturor? Mai întâi în comunism, apoi în capitalism?
Îndârjirea cu care ne-am opus opreliştilor de toate felurile ne-a călit şi am rezistat până astăzi, rămânând încă datori publicului cu câteva lucrări importante. Având şansa să trăiesc jumătate din viaţă în România şi jumătate în restul Europei, am ajuns să am o viziune de ansamblu cum puţină lume o are. Dacă sistemul comunist ne-a fugărit, interzis şi maltratat în fel şi chip, că am ajuns să-l urâm într-atât încât ne-am riscat viaţa ca să ajungem oameni liberi, decepţia este gigantică. Urăsc capitalismul animalic mai mult decât neşansa comunismului…
Ne-am întors în ţară convinşi că avem o datorie faţă de tânăra generaţie care creşte fără o polarizare, fără o convingere, manipulată şi pradă uşoară tuturor forţelor răului. Când ne-am suit pe scenă în primii ani şi vedeam o generaţie născută după ce noi am fugit, o generaţie care nu ne-a văzut niciodată şi care cânta silabă cu silabă tot ce cântam noi, nu rareori eram cu lacrimi pe faţă şi noduri în gât. Se pare că totuşi timpul trece şi este greu să te opui schimbărilor, credeam că avem fani, prieteni care se identificau cu ceea ce făceam şi care ne-ar fi urmat până în pânzele albe. Ei, uite că aşa zişii fani nu au şira spinării, nu au curajul sau interesul să-şi apere ceea ce pretind că iubesc.
Există şi astăzi o mişcare subtilă împotriva noastră. Sunt piese care din principiu nu se dau la radio; sunt curios cine a ascultat sau de câte ori a ascultat „În umbra marelui URSS”. Pe diferite posturi sau blog-uri sau chiar în anumite emisiuni sunt unii care ne împroaşcă cu noroi de ani de zile ŞI NICIO VOCE NU S-A RIDICAT VREODATĂ SĂ SPUNĂ: OPRIŢI TICĂLOŞII ŞI NU NE LUAŢI CE AVEM MAI DRAG.
Asta e, noi ne vedem de treabă, căci suntem blestemaţi să supravieţuim chiar şi când avem senzaţia că ar fi deajuns ce am făcut până acum şi iarăşi privind acest popor care se identifică cu acea hidoasă baladă „Mioriţa”, cu fatalismul mortal şi lipsa de şiră a spinării, m-am decis să scriu o lucrare nouă ANTI-MIORIŢA… păi cum… aşa am fost de la început? În varianta mea, inspirat de o „Mioriţa” de la graniţa cu sârbii, când mioriţa cea fermecată îi povesteşte ciobanului ce i se va întâmpla, [acesta] se întoarce către prietenul lui cel mai bun, câinele, (atenţie, noţiunea de prieten lipseşte cu desăvârşire în balada cu pricina) şi spune „no, apoi deseară ne-om bate”… şi îi dă cap în cap pe cei doi. Asta este „Mioriţa” de care avem nevoie!
„Cei ce ne-au dat nume” a fost punct de cotitură pentru muzica Phoenix. Aici folclorul arhaic românesc este din plin exploatat. Chiar şi cei care nu-l iubesc pe Nicu Covaci recunosc că dacă n-ai fi fost tu, „Cei ce ne-au dat nume” n-ar fi existat. Cum a apărut ideea spectacolului, cum s-a impus ea?
„Cei ce ne-au dat nume” a apărut iarăşi într-un moment de criză. La începutul anilor ’70, Ceauşescu, întors dintr-o vizită de undeva din Asia, a cerut prompt ca toată arta şi cultura să se bazeze doar pe folclorul şi tradiţia românească. Nimeni n-a fost pregătit pentru aşa un şoc. Noi, deşi aveam deja compoziţii ca „Vremuri”, „Canarul”, „Nebunul cu ochii închişi”, etc. am fost din nou interzişi pentru „trafic de influenţă”. Pentru că se dorea folclor, le-am dat folclor. Ne-am băgat în cel mai curat şi mai autentic folclor, acela al datinilor şi ritualurilor precreştine. Presupun că Ceauşescu, la gradul lui de cultură, credea că „Bine-i, mândro, pe tractor, cu Ceauşescu conducător” este folclor… M-am retras vreo trei luni şi împreună cu Ioji Kappl am realizat „Cei ce ne-au dat nume”. Succesul magnific pe care l-am obţinut la Casa Studenţior din Timişoara a închis şi gurile celor ce nu credeau în ceea ce făceau: toboşarul Liuba Cornel şi noul cântăreţ Mircea Baniciu.
La Sala Palatului din Bucureşti mi-am permis să dau afară TVR-ul şi nu am început spectacolul până nu şi-au strâns catrafusele şi au ieşit în huiduielile publicului. La ora aceea nu apreciam puterea şi valoarea unei instituţii de talia lor. Pe urmă nu am mai văzut noi televiziune ani de zile… La Festivalul „Cerbul de Aur” nu am fost invitaţi nici până azi. Este caraghios să ai o formaţie care ţine steagul în Europa şi America pe cont propriu şi acasă la ea nu este socotită reprezentativă. Asta e, noi ne vedem de treabă.
Să vorbim şi despre influenţa artistului plastic Nicu Covaci asupra concepţiei spectacolelor şi asupra elementelor scenice.
Pentru că terminasem Liceul de arte plastice şi Facultatea de arte plastice, de unde l-am racolat şi pe percuţionistul nostru din acea vreme Sepi Valeriu, ne-am pus capetele împreună şi am construit nişte capre gigantice, după modelul celor folosite în preajma sărbătorilor de iarnă pentru a goni duhurile rele… Puiu Sepi a rămas să tragă la capre, care aveau un ţăcănit impresionant. Blănurile, opincile, căciulile şi alte elemente folclorice erau folosite din când în când pentru a crea o atmosferă cât mai originală. Din păcate, recunosc, nu ne-am putut permite niciodată o regie şi o scenografie profesionistă… Sper ca în toamna aceasta lucrurile să se schimbe şi pe 1 Decembrie, la Sala Palatului, să prezentăm „Cei ce ne-au dat nume”, în care am integrat şi „Rapsodiile” lui Enescu, cu regie de scenă şi scenografie adecvată.
Pentru contibuţia pe care ai adus-o culturii româneşti şi pentru meritul de a-i face pe tineri să se identifice cu spiritul popular, Florian Pittiş susţinea că Academia Română ar fi trebuit să te numească membru de onoare, încă din anii ’70. A venit acea recunoaştere din partea Academiei?
Este adevărat că Moţu Pittiş a luptat până în ultima clipă să mă facă membru al Academiei Române. A reuşit să-mi obţină o menţiune, cu care sunt mulţumit. Există desigur alţi merituoşi care au făcut mult mai mult pentru ţara nostră şi un semn de atenţie ajunge. Noi nu umblăm după premii şi bani. Noi vrem să bucurăm publicul şi doar în măsura în care reuşim, ne putem bucura şi noi…
Îndârjirea cu care mi-am urmat şi construit proiectele venea din ura pe care am avut-o, şi o am, pentru rău şi nedreptate. Eu nu sunt omul căruia dacă îi dai o palmă, întoarce şi obrazul celălalt. Pentru prieteni sar şi în foc, şi am demonstrat-o, dar nu îmi pune piedică că-ţi rup piciorul şi fac ciorbă din el. Aceasta poziţie am învăţat-o de la biata mea mamă. M-a crescut fără tată. Tatăl meu fiind fost legionar, a făcut 10 ani la Canalul Dunăre – Marea Neagră, nefiind vinovat de nimic!
De ce a fost nevoie de retragerea membrilor Phoenix în Munţii Semenicului pentru „Cantafabule”?
În 1974 am avut ultima interdicţie, domnul Călinoiu, ministrul Culturii la ora aceea [de fapt, preşedintele Uniunii Compozitorilor – n.n.], a trimis o circulară în toată ţara, prin care nicio casă de cultură, operă, teatru, cămin cultural sau studenţesc, deci NIMENI din România, nu mai avea voie să lucreze cu noi. Ne-am retras pe Semenic vreo jumătate de an şi când ne-am întors am adus „Cantafabule”. Ne-a prins bine retragerea în natură şi liniştea de pe vârf de munte unde puteam uita de hărţuiala autorităţilor. Eram înconjuraţi de multă lume, de prieteni dar şi de duşmani care se dădeau prieteni. Din păcate chiar din cercul nostru cel mai strâns; eram conştient, dar pe de-o parte nu am avut ce să-mi reproşez, deci nu îmi era frică de nimic. Ştiam cu cine am de a face, nu avea rost să tot înlătur oamenii periculoşi, căci oricum veneau alţii la fel. Am învăţat să lupt pe mai multe fronturi. Importantă era formaţia, nimic altceva.
Când te-ai simţit cel mai neînţeles şi care este cel mai mare regret al tău?
Cea mai mare dezamăgire am avut-o după ce mi-am riscat viaţa să-mi scot prietenii din formaţie în libertate. După un timp scurt în care nu şi-au văzut visele stupide realizate, mi-au întors spatele şi m-au părăsit lăsându-mă cu datorii imense. Din păcate, chiar dacă am avut puterea, şi ziceam eu, înţelegerea pentru slăbiciunile omeneşti ale colegilor mei şi i-am luat iarăşi cu mine, după o pauză de vreo 10 ani, m-au trădat recent din nou. Phoenix este un proiect artistic, nu o grupă anume de oameni, cei ce sunt cu mine într-un anumit moment şi cântă PHOENIX sunt PHOENIX. Se dau jos de pe scenă sunt… după placul şi libertatea fiecăruia.
Cea mai mare victorie pe care ai câştigat-o pentru Phoenix care a fost?
Cea mai mare victorie pe care am câştigat-o a fost reuşita fugii peste cinci graniţe cu un camion cu aparatură muzicală şi formaţia înşurubată în boxe. Şi faptul că preşedintele ţării, dl Băsescu ne-a dat un semn de atenţie m-a impresionat. La cere-monia în care am fost făcuţi cavaleri, Traian Băsescu a recitat fără greşeală, „Nebunul cu ochii închişi”.
Ce înseamnă spiritul Phoenix?
Spiritul Phoenix este spiritul de luptă al omului care nu se lasă călcat în picioare de NIMENI. Eu încerc la ora asta să trezesc în tineretul nostru dorinţa, necesitatea de a avea o şiră a spinării dreptă aşa cum o au şi alte popoare din Europa. Să înveţe să spună NU atunci când nu le place ceva!
După un spectacol la Alba Iulia, în beneficiul victimelor cutremurului din 1977, Phoenix dispare. Care a fost adevărul?
În 1977 am venit în ţară cu un camion transformat pe ici pe colo, pregătit să îmi scot formaţia. Nimeni nu a ştiut nimic până în ultima clipă când i-am pus să se bage în bo-xele din care scosesem difuzoarele. Concertul de la Bucureşti, de la Sala Polivalentă unde erau vândute toate biletele şi unde săracul organizator, Aurel Gherghel se dădea cu capul de toţi pereţii pentru că dl Păunescu şi cu dl Burtică au reuşit să oprească şi să interzică spectacolul, a fost un prilej excelent ca să atragă atenţia întregii securităţi în Capitală. Eram aşteptaţi, dar nu am mai apărut. Băieţii care au venit la mine acasă să-şi ia banii pentru turneul ce tocmai se încheiase, m-au urmat. Baniciu îşi luase banii înainte…
Trebuia să plecăm căci eram pe de-o parte interzişi şi cântam ilegal cu miliţia şi chiar cu armata pe urmele noastre. Eu în 1976 am renunţat la cetăţenia română după ce două săptămâni m-au interogat la miliţie, doar, doar găsesc vreun motiv să mă bage la închisoare. Printr-o căsătorie grabnică, am ieşit legal din ţară. Mi se şoptise că dacă nu dispărem, „DISPĂREM”. Existau destule metode atunci ca să dispari. Te puteai trezi într-o psihiatrie pompat cu injecţii şi nu mai ştiai nici tu, nici alţii de tine.
La scurtă vreme după ’89, ai declarat că aţi plătit scump preţul conservării voastre, însă dacă mai rămâneaţi în ţară nu mai existaţi astăzi.
Preţul cel mai scump plătit a fost uciderea mamei mele cu 30 de lovituri de cuţit, după care i-au dat foc. Atunci când ne-am întors şi noi acasă ca s-o luăm de la început, mi s-a spus de la comandamentul poliţiei că aşa ceva nu au mai văzut. Mi-au recomandat chiar să am grijă pentru că am duşmani mari. Că acest semn este o vendeta şi să am grijă…
„Phoenix – însă eu…”, se numeşte volumul autobiografic. Cum a fost primită de societatea românească această carte?
Cartea se numeste „Phoenix”, nu şi „însă eu…”. Aceste cuvinte au fost puse cu răutate de către redactorul cărţii fără să mă anunţe. Acum lucrez la cel de-al doilea volum şi am în plan un al treilea: De trei ori 15 ani PHOENIX! Pentru a sugera modesta mea poziţie faţă de povestea pe care o redau în carte am ales un motto inspirat din Dimitrie Cantemir: „Însă eu, o pasere de neam şi de minte proastă fiind, fiindcă nici în carne vreo dulceaţă nici în pene vreo frumuseaţă port… mai mult a grăi nu pot, nici se cuvine… iară djiudegata fie a înţelepţilor…”
Au trecut aproape 20 de ani de la revenirea acasă. Ce poţi spune despre această perioadă?
Îmi pare rău că sacrificiile făcute au fost sortite ca, cel mult, să întârzie o decădere morală şi sufletească aşa cum o întâlnesc astăzi în ţara mea, România. Credeam că avem o influenţă mai mare asupra publicului, dar acesta este bombardat cu informaţii false şi pe zi ce trece suntem mai greu de înţeles şi de urmat. Nu e uşor să dai atâta şi să primeşti atât de puţin… Aşa cum am mai spus răul nu face decât să mă îndârjească: „De mă voi scula pre mulţi am să popesc şi eu”. Atât timp cât cred că mai pot fi de folos cuiva, voi lupta.
(Adevărul din 26 iulie 2009)
Fragment din cartea
NICOLAE COVACI, INTERVIURI (1971 - 2016)
Ediție îngrijită de Alexandru Daneș
Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro