Inspirația unui realizator de televiziune a creat în anii 70 un trio formidabil al muzicii ușoare românești, cunoscut după prenumele celor trei componenți: „Marius, Olimpia și Mihai”. Trio-ul Ma­rius Ţeicu, Olim­­pia Panciu și Mihai Constantinescu s-a format la inițiativa regretatului producător Titus Mun­tea­nu, iar Marius Țeicu a explicat în 2015, într-un interviu pentru Agerpres, cum s-a născut ideea. „Eu cu Olimpia Panciu şi Mihai Constantinescu ne-am cunoscut la Şcoala Populară de Artă unde eu eram profesor. (…) Eu repetam cu ei, cântam la pian, mai cânta Olimpia, cânta Mihai, ne plăcea să cântăm pe voci. A venit la noi în vizită Titus Munteanu de la TVR şi văzându-ne, zice: Ce-ar fi să cântaţi voi trei împreună? El este naşul nostru… ”, declara la vremea respectivă Marius Țeicu. După lansare, Marius, Olimpia și Mihai au început să facă turnee prin țară, iar melodiile lor au fost rapid îndrăgite de public. Printre cele mai cunoscute se află piesa „Trei prieteni”, cu un titlu emblematic. „Se cânta live, nu exista păcăleala de acum, se cânta cu or­chestră, eu conduceam orchestra respectivă. Cântam şi la clape, şi cu vocea, cântam şi toţi trei împreună”, povestea Marius Țeicu pentru Antena 1. Tot el este cel care a început să compună piese pentru trio-ul de aur. Marius Țeicu (născut pe 9 mai 1945, la Reșița, în Caraș-Severin) este un compozitor, solist vocal, instrumentist (pian, instrumente cu clape, oboi) orchestrator, dirijor și profesor de muzică și teatru.

Marius Țeicu a absolvit ,Liceul de Muzică din Timișoara în 1963, la secția oboi-pian și ,Academia de Muzică din București în 1968 la secția dirijat. Este membru al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România din anul 1974. A fost de asemenea profesor (între anii 1991-2002) al ,,Facultății de Teatru” din cadrul Universității Ecologice din București. Din anul 2002 este profesor al Facultății de Teatru din cadrul ,,Universității Spiru Haret” din București. De-a lungul timpului, Marius Țeicu a făcut parte din juriile a numeroase festivaluri/concursuri de muzică ușoară românească.

Mariu Țeicu a compus foarte multe melodii de muzică ușoară, unele devenind minunate șlagăre. În calitate de compozitor a colaborat cu voci marcante ale muzicii ușoare românești din ultimele decenii ale secolului XX. Printre soliștii cărora le-a încredințat spre interpretare creațiile sale, se numără: Angela Similea, Corina Chiriac, Olimpia Panciu, Carmen Rădulescu și alții. El însuși a fost nu de puține ori interpret vocal ocazional.

Creația sa muzicală cuprinde un număr de peste cinci sute de melodii de muzică ușoară, majoritatea făcând parte din programele de Radio și Televiziune, fiind editate pe CD-uri, casete sau discuri vinil. A semnat partituri muzicale pentru f musicaluri pentru copii și tineret, show-uri de televiziune, muzică pentru copii, spectacole de revistă, operetă etc. A scris și muzică de film pentru pelicule ca „Angela merge mai departe (1982), “Al patrulea gard lângă debarcader” (regia, Cristiana Nicolae 1983), “Acordați circumstanțe atenuante” (regia, Lucian Bratu, 1984), Rămășagul (1985), Zâmbet de Soare (1988) – film distins cu premiul II la Festivalul filmului pentru tineret din Portugalia – 1989.

În perioada 1968-1974, a fost profesor la Școala Populară de Artă din București, catedra de Muzică Ușoară. Printre elevii absolvenți: Angela Similea, Dida Drăgan, Mirabela Dauer, Olimpia Panciu, Mihai Constantinescu, Adrian Romcescu, Ioan Luchian Mihalea, Zoe Câmpeanu ș.a. Între anii 1991-2002, a fost profesor la Facultatea de Teatru, Universitatea Ecologică din București Din anul 2002, profesor la Facultatea de Teatru, Universitatea Spiru Haret În anul 1991 a conceput pentru uz intern o “Culegere de vocalize” (Diatonice și cromatice, Melodice, armonice sau contrapunctice, pe una, două sau trei voci). Printre studenți: Monica Anghel, Laura Stoica, Anca Țurcașiu, Narcisa Suciu, Paul Surugiu (“Fuego”), Manuela Fedorca.

Compozitorul a fost întotdeauna discret în ceea ce privește viața sa personală. Dar, de-a lungul timpului, a acordat câteva interviuri antologice care fac lumină în biografia sa. Astfel, în 2013, el povestea pentru revista Tango- Marea Dragoste, amintind că s-a născut chiar în ziua încheierii războiului, 9 mai 1945, într-o familie de coriști, care peste doi ani se muta de la Reșița la Timișoara: „Dupa un timp de la venirea noastra acolo, au inceput sa cante in corul Filarmonicii. Eu eram ori in brate la soprane, pentru ca mama era soprana, ori la tenori, la tata. (...) Pentru ca nu puteau sa ma lase singur acasă, ma luau la repetitii. Tata era inginer, mama desenatoare tehnica si dupa-amiaza mergeau la aceste repetitii. Invatam partiturile respective, tot ascultandu-le”. La șase ani, a dat concurs pentru intrarea la școala de muzică și a cântat... partea finală din Simgonia a IX-a de Beethoven, pe care o repetau părinții. Tatăl luinu a vrut inițial să îl lase la liceul de muzică, așa că a dat examen și a intrat la un liceu cu profil real. De supărare, adolescentul, în loc să meargă la ore, se ducea în parc și plângea. Când părinții au fost chemați la școală fiindcă lipsea de la cursuri de două săptămâni, au înțeles care e vocația lui și l-au lăsat să se transfere la liceul dorit..,

A schimbat apoi instrumentul pe care-l studia: „Pana atunci facusem pianul, de la 6 ani si am vrut sa fac si un instrument de suflat. Mi-a placut foarte mult sonoritatea oboiului, o sonoritate cu totul speciala. Dar, pana am ajuns sa cant la oboi a fost de groaza ca, oboiul, la inceput, cand studiezi, scoate cate un sunet de „rata”, de „rata beata”, sa spunem asa. Toti vecinii erau disperati, cand studiam acasa. Trece ceva timp pana reusesti sa ai sunetul care trebuie, muzical. Spre deosebire de pian, la care oricine, chiar si un copil mic, daca apasa cu degetul o clapa, ea suna la fel, indiferent de cine o apasa, suna doar mai tare sau mai incet. (...) Eu voiam sa fac dirijat de orchestra simfonica. Drept pentru care, matusa mea de la Praga imi trimitea partituri pentru orchestra „de buzunar”, editie Peters si aveam toate lucrarile simfonice celebre. Eu mergeam in fierare sambata seara si duminica, la matineu, la concertele Filarmonicii. Nu lipseam niciodata. Ascultam orchestra si urmaream pe partiturile pe care le aveam, ajunsesem sa pot urmari pe partitura generala, unde sunt toate instrumentele din orchestra. Acest lucru mi-a folosit foarte mult, dupa aceea, in facultate. Voiam sa fiu dirijor si pentru ca am vazut un film italian, nemaipomenit, cu Roberto Benzi, care juca rolul unui copil foarte talentat, care dirija si care a ajuns un mare dirijor al Europei. Cand am vazut copilul acela din film, m-am hotarat sa fac dirijat.(...) La admitere la Conservator, am avut emotii, mai ales ca am dat examen la doua facultati, ca sa fiu sigur ca intru, am dat si la Instrumente – oboi, si la Pedagogie. Am intrat la ambele. Aici, cred ca am gresit ca am ramas, in anul I, la oboi, mi-am suflat plamanii inca un an. Mi-am dat seama ca locul meu era dincolo, la Pedagogie, ca sa fac dirijat”, îii mărturisea el ziaristei Eveline Păuna de la Tango.

Prima întâlnire cu viitoarea soție, Rodica, a fost romantică dar neconvențională: „Am fost plecat in strainatate, dupa terminarea Conservatorului, am cantat cu o trupa pe un vapor si, dupa șase luni de munca, aveam niste bani si atunci m-am gandit, pentru prima oara, sa-mi iau masina. Am luat o masina din Germania. (...) Soacra mea era prietena cu doamna Cristinoiu, erau prieteni de familie. Cand am venit din plecarea pe vas, am stat la Ion Cristinoiu două-trei zile, pana sa gasesc o gazda la care sa stau. Atunci am intalnit-o pe sotia mea care era, intamplator, acolo. Atunci s-a intamplat, ceea ce demonstreaza justetea textului dintr-o piesa de-a mea, „M-am indragostit la prima vedere”, m-am indragostit la prima vedere…ne-am uitat amandoi, unul la altul, desi era multa lume in casa, minute in sir, foarte mult pentru o privire....”. S-a căsătorit în 1975, iar în anul următor a venit pe lume Patricia, singurul lor copil. Patricia, care a absolvit limbi străine (engleză-franceză), le-a dăruit doi nepoți, Andrei și Casandra.

În alt interviu, din 2011, luat de Raluca Moisă pentru Adevărul, Marius Țeicu detalia povestea iubirii sale de-o viață: „Pe Rodica am cunoscut-o în 1974, abia ce mă întorsesem de pe vapor, unde am cântat şase luni. Fac o paranteză ca să ajung la întâlnirea noastră. A fost un concurs în Bucureşti la care au participat 200 de trupe şi a fost selectată formaţia în care cântam eu. Am văzut America de Sud, Africa, toată Europa, era prima dată când ieşeam din ţară. După şase luni m-am întors. Pe vremea aceea, în anii '70, mulţi artişti români aveau contracte în străinătate, în special în Germania, dar se întorceau acasă. Erau rare cazurile în care rămâneau acolo. Eu şi soţia mea ne-am întâlnit în casa compozitorului Ion Cristinoiu, care fusese coleg de trupă cu mine, pe vapor. Rodica a intrat în cameră, s-a aşezat pe un fotoliu şi am rămas uitându-ne unul la altul câteva minute. Când ne-am dezmeticit, nu mai era nimeni în cameră, plecaseră toţi şi ne lăsaseră singuri. Cu soţia mea a fost dragoste la prima vedere, aşa ceva chiar există...”.

Din nefericire, în 2017, Marius Țeicu și-a condus fiica - de numai 41 de ani - pe ultimul său drum. De atunci, acesta s-a retras din viața publică, aparițiile lui fiind foarte rare.Marius Țeicu a declarat că de atunci nu a mai compus nimic și că a stat departe de oameni pentru că durerea pierderii fiicei sale a fost prea mare. „Era lumina ochilor mei. Nu, nu mi-am revenit, nici nu pot. Au trecut ani și încă o simt lângă mine. O mai și visez din când în când, știu că Patricia este îngerul nostru și, atunci când mai avem necazuri, ne ajută de acolo, de Sus,”

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro