Ecaterina Oproiu (născută pe 13 septembrie 1929, la Vulcana, Dâmbovița) este critic de film, dramaturg, realizatoare de filme documentare, scriitoare, autoare și traducătoare, celebră pentru faptul că a condus un sfert de secol revista Cinema. Conform unor surse și a unor afirmații făcute chiar de către ea în jurnalele sale, Ecaterina Oproiu a studiat și arhitectură. A avut succes și cu piesa „Nu sunt Turnul Eiffel”, jucată la Teatrul Mic. Dar a stârnit și unele controverse...

A absolvit Facultatea de Drept a Universității din București în 1952. La data absolvirii facultății, Ecaterina era deja cunoscută drept fiind publicistă, având numeroase articole apărute în România Liberă și alte publicații periodice ale timpului. A început să publice având sprijinul profesional al familiei Bellu. Niculae Bellu era redactorul șef responsabil al României Libere, devenind ulterior profesorul de Etică la Universitate, iar soția sa, Elena Bellu, i-a devenit Ecaterinei Oprea o prietenă apropiată: „Lucram la România Liberă, dar, încă, eram minoră. Fiindcă voiam să mă mărit, a trebuit ca tată să semneze că e de acord. Pe lângă tatăl nr. 1, mai era și tatăl nr. 2, șeful meu, Niculae Bellu, cu soția sa, Elena. Datorită lui Bellu, am mai spus-o, dar, o s-o repet toată viață, am prins ultimul tren care mi-a permis să continui facultatea, căci, împotriva tuturor «indicațiilor», Bellu m-a luat la ziar.” A fost căsătorită cu Costin Murgescu, economist și diplomat, membru corespondent al Academiei Române, directorul Institutului de Economie Mondială din București. (Numit redactor al rubricilor economice ale ziarului România liberă, Costin Murgescu "a atacat dur, decis, dar profund argumentat" Planul Valev, al lui Emil Borisovici Valev, plan prin care sovieticii urmăreau crearea, în țările socialiste, a unor enclave economice autonome față de țara-mamă, profilate astfel încât industria revenea doar unor state socialiste. Iar în rest, inclusiv în România, să fie înființate doar zone agricole, coordonate, desigur, tot de sovietici.")

„Și-acum, parcă-l aud pe Mihnea Gheorghiu, acum 16 ani. M-a sunat și m-a întrebat, pe un ton de șef, dacă am echipament. – Ce fel de echipament? – Echipament pentru Coasta de Azur? Nu înțeleg poanta, deci tac. El continuă pe un ton fals-autoritar. – Mergi la Cannes! – Poftim?! – Da, mergi la Festival. Te trimitem. Dacă mi-ar fi spus că mă trimite în Burkina Faso, aș fi fost la fel de uimită.” (Jurnal I, p. 123 – „Cannes. Bătaie cu flori”)

În perioada 1965-1989, Ecaterina Oproiu a cunoscut gloria, fiind redactor-șef al revistei Cinema. A făcut parte din jurii internaționale, delegații, comisii de achiziție a filmelor străine, comitete de vizionare, a fost vicepreședinte al Federației Internaționale a Presei Cinematografice (FIPRESCI) în 1975. . A scris cronici și relatări de la aproximativ 30 de ediții Cannes, publicate în România literară și în Cinema. Cunoscută pentru piesele ei de teatru, Ecaterina Oproiu a transpus în acestea teme precum complexitatea cuplului și condiția feminismului: ,,Nu sunt turnul Eiffel” (montat și ca teleplay la TVR, cu Florian Pittiș și Monica Ghiuță în rolurile principale), ,,Cerul înstelat deasupra noastră”, ,,Interviu”, ,,3x8 plus infinitul”. A colaborat cu televiziunea, prezentând filmele ce rulau în cadrul emisiunii ,,Telecinemateca”. Conform unor surse, mai mult sau mai puțin susținute, se presupune că Ecaterina Oproiu ar fi colaborat cu anumite instituții și ar fi semnat unele note informative. Nu există prea multe informații pe acest subiect, doar câteva surse ambigue.

După schimbarea regimului din 1989, Ecaterina Oproiu a continuat să publice în săptămânalul ,,Adevărul literar și artistic”. Între anii 1992 și 2002 a făcut parte din Consiliul Național al Audiovizualului. Între 2014 si 2017 a publicat trei antologii de diaristică și altele (Jurnal I, Jurnal II, Jurnal III), una de teatru (Comedii cu nisip în dinți), o piesă de sine stătătoare (Furnizorii Casei Regale) și două romane (Miss România, O garsonieră în iad).

Ecaterina Oproiu a decis să-și publice trei dintre jurnalele pe care le-a scris de-a lungul vieții („am aproape o sută de «jurnale» scrise de pe la paisprezece ani. Decenii am purtat în ghiozdan, în servietă, în poșetă un astfel de caiet…jurnalul ținea loc de privit pe geam sau de suit pe pereți…jurnalul n-a fost pentru mine doar un «tovarăș de drum», ci și urechea care asculta când pereții aveau urechi”), descriind întâlniri cu diferite personalități din lumea teatrului și filmului autohton sau internațional, cu prieteni, cunoscuți sau cu membrii ai familiei, totul sub forma unui jurnal care se întinde pe câteva volume (dintre cele publicate): Jurnal I; Jurnal II; Jurnal III, toate publicate la Editura Semne. Ecaterina Oproiu considera că e necesară nu doar emanciparea femeii ci și emanciparea bărbatului. Într-o perioadă în care lucrări feministe occidentale fundamentale sau informații primare despre mișcarea de femei din lume erau inaccesibile chiar și specialiștilor în științe sociale, Ecaterina Oproiu ,,reușea să-și mențină libertatea în gândire și liberă exprimare despre problema emancipării femeii în societate”.

Fiind și traducătoare, la începutul anilor ‘70, Ecaterina Oproiu a tradus în limba română „Drama eliberării femeii”, scrisă de Mathilde Niel, despre care Ecaterina mărturisește că ,,nu este ceea ce se cheamă o carte feministă. Ea propune nu numai extinderea rolului femeii ci și regândirea raporturilor milenare dintre cele două jumătăți ale lumii. Ea propune o altă calitate a condiției umane. Pentru atingerea unui asemenea salt e nevoie și de emanciparea femeii, și de emanciparea bărbatului. Pentru atingerea unui asemenea salt feminismul e o condiție necesară, dar nu și suficientă. Cartea nu este numai utilă. Este acut necesară”.

În cadrul traducerii în limba română a operei „Drama eliberării femeii” de Mathilde Niel și a comentariului asupra cărții, Ecaterina Oproiu afirmă că „Există un feminism al Antichității. El nu s-a exercitat la nivelul unei clase ci la nivelul unor personalități artistice de tip Sappho sau al unei categorii feminine de tip hetaire. Există feminismul aristocrat al Evului Mediu. El a ridicat castelana din punct de vedere spiritual și cultural deasupra soțului și a fratelui ei. Există feminismul Renașterii. El a marcat un moment de scurtă, dar spectaculoasă emancipare intelectuală a femeilor din straturile privilegiate. Există feminismul de tip SF al utopiștilor și feminismul moral și utilitarist al lui John Stuart Mill; există feminismul viitorologic al lui August Bebel și feminismul pragmatic al sufragetelor; există și feminismul existențialist al Simonei de Beauvoir.”  Despre libertatea ei de exprimare manifestată prin intermediul operelor ei, Ecaterina Oproiu mărturisește în „Jurnal 1“ că a avut noroc cu părinții, bunicii, prietenii și profesorii ei. Inclusiv pe Niculae Bellu, cel pe care ea în considera ca un al doilea tată, Ecaterina îl numește „cea mai înaltă autoritate morală“ a vieții ei. Publicând de la 18 ani în România Liberă, Ecaterina Oproiu mărturisește despre ,,curajul de a îndrăzni și de a nu se supune fără vreun motiv întemeiat la orice aspect al societății în care trăia atunci.”

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro