Actorul (...poetul și chitaristul!) Sorin Postelnicu, fostul soț al actriței Rodica Mureșan („O lebădă iarna”) și tatăl actriței Cesonia Postelnicu (Geta din „Liceenii”), s-a născut pe 10 mai 1945 la Brașov și a absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică (IATC) în 1967. După un început promițător de carieră teatrală și cinematografică, urmat de aproape trei decenii de afirmare, la un moment dat nu s-a mai auzit nimic de el. Ce s-a întâmplat, de fapt? Și ce meserie, fără legătură cu teatrul, a avut în Germania, unde a emigrat?

Încă din ultimii ani de facultate a jucat pe scena Studioului Cassandra in spectacole ca „Straniu Interludiu” de Eugene O’Neill, ca Ned Darell, rolul lui Aemilian din „Romulus cel Mare” de Durrenmatt, sau in „Caligula” de Camus. A fost repartizat la Teatrul din Bacău, unde a jucat in „Vicleniile lui Scapin” de Moliere ( Silvester), „Câinele grădinarului” de Lope de Vega (Tristan), „Pogoară iarna” de Maxwell Anderson (Mio), „Omul care…” de Horia Lovinescu (căpitanul Constantin), „Pâine amară” de Claude Spaack (Garcia). A recitat in spectacolul de poezie „Clavirele plâng in oraș”, regizat de el pe versuri ale lui George Bacovia, si a fost laureat al festivalului dedicat marelui poet. În 1971 a obținut Premiul Criticii la Decada dramaturgiei originale de la Iași. Iar în 1987 a fost unul dintre protagoniștii spectacolului de poezie și multimedia „Freamătul viorilor”, itinerat prin țară, de la Timișoara și până la Sighetul Marmației.

In 1972 s-a transferat la Teatrul de Stat din Arad si a jucat in „O noapte furtunoasă” de I.L. Caragiale (Chiriac), „Antigona” de Sofocle (Hemon), „Intrigă și iubire” de Schiller (Ferdinand), „Cine ucide dragostea?” de Petru Vintila (Zeno), „Baronul” de Constantin Paraschivescu (Ziaristul). In 1975 ajungea la București, la Teatrul „Ion Vasilescu”. A jucat pe această scenă in „Un tânăr mult prea furios” de Virgil Stoenescu, „Grăbește-te încet” de Angela Bocancea, „Nevestele Vesele din Windsor” de William Shakespeare, „Fortul” de Leonida Teodorescu, „Răscoala” dupa Liviu Rebreanu, „Cronica personală” a lui Laonic de Paul Cornel Chitic. Meandrele drumului său artistic l-au purtat și la teatrul din Giurgiu (fiind premiat pentru rolul Emil, intrepretat într-una dintre puținele drame semnate de Tudor Popescu, „Lungă poveste de dragoste”), pentru a poposi, în cele din urmă, la Teatrul Giulești din București (în prezent, Teatrul Odeon). 

Poezia rămâne în continuare una dintre cele mai mari iubiri ale sale, iar din martie până în noiembrie 1988, Sorin Postelnicu înseamnă o prezență constantă și importantă la întrunirile Cenaclului de dramaturgie ale revistei „Teatru”, aplecându-se asupra unor texte cum sunt: „Vărul Shakespeare”, de Marin Sorescu, „Decorațiuni interioare”, de Nae Caranfil, „Jertfa”, de Alexandru Sever). Mai mult decât atât, teatrul radiofonic, cel care i se părea uimitor și lui Mircea Albulescu („să vezi, auzind!”) s-a dovedit a fi o mare pasiune pentru Sorin Postelnicu deopotrivă. Astfel, numele lui se leagă de o mulțime de roluri, fie ele de prim-rang sau de întindere mai mică, de o varietate de personaje cu care actorul a reușit să se identifice, cu empatia-i desăvârșită, până la capăt: povești precum Din legendele popoarelor: „Bătrânul luntraș” (rolul temnicerului, alături de Emil Liptac, Traian Stănescu, într-o dramatizare de Margareta Feraru, după o poveste coreeană), „Taina celor trei feciori”, de Dan Văiteanu, (rolul Pădurean, alături de Mircea Albulescu, Dan Condurache, Horia Căciulescu regia artistică Dan Puican, regia muzicală Timuș Alexandrescu), „Mituri, legende, povești: Cetatea” (rolul Novac, alături de Răzvan Ionescu, Jeanine Stavarache, scenariu radiofonic de Octavian Mândruț,), „Calea Victoriei”, de Cezar Petrescu (rolul Ion Ozun, alături Constantin Codrescu, Ica Matache, Fory Eterle, artist emerit, Eusebiu Ștefănescu dramatizare radiofonică de Nicolae Popescu), „Mari spectacole – mituri în dramaturgia universală: Oedip la Colona”, de Sofocle, (rolul solului, alături de Mircea Albulescu, Lucia Mureșan, regia de studio Crenguța Manea, regia artistică Titel Constantinescu), „Nunta însângerată”, de Federico Garcia Lorca, (rolul Leonardo, alături de Irina Răchițeanu-Șirianu, artistă emerită, Costel Constantin, Virginia Mirea), „Geniu pustiu”, de Mihai Eminescu, (rolul Toma Nour, alături de Adrian Pintea și Valeria Seciu dramatizare radiofonică de Zoe Anghel Stanca, regia de studio Rodica Leu, regia artistică Cristian Munteanu), „Vama dorului”, de Panait Istrati, (rolul Spilca, alături de Constantin Cojocaru, Virginia Mirea, adaptare de Zoe Anghel Stanca, după nuvela „Spilca”, regia de studio Rodica Leu, regia artistică Cristian Munteanu), „În lumea dreptății”, de Ioan Alexandru Brătescu Voinești (rolul Andrei Rizescu, alături de Gheorghe Cozorici, George Constantin, Simona Bondoc, dramatizare radiofonică de Claudiu Cristescu).

A debutat in cinematografie încă din primii ani de studenție. Din palmaresul său nu lipsește nici incursiunea în lumea filmului, actorul debutând în 1964, în filmul „Cartierul veseliei”, urmat de „Zodia fecioarei”, (1966, alături de nume ca Ioana Bulcă și Cristea Avram) de „Profetul, aurul și ardelenii”(1978, cu Ilarion Ciobanu și Mircea Diaconu) și de „Stop-cadru la masă”(1980, alături de Anda Călugăreanu și Dorina Lazăr). ...Dar, apoi, a emigrat in Germania in 1990, dispărând, din păcate, de pe marile ecrane și scenele românești. În Germania, renunță la teatru și urmează cursurile unei școli de arhitectură, profesând în acest domeniu la Hamburg.

Într-un interviu de acum câțiva ani, luat de Florentin Năsui,  Sorin Postelnicu povestea: „După 1989, Am asistat la Comuna Primitivă din România şi am plecat imediat. Toţi mi-au zis că sunt dement. „Tocmai acum pleci?” Am luat legătura telefonic cu fosta mea iubită, cu care m-am căsătorit apoi după numai trei zile. Ea fugise în Germania în 1968. Parcă pierdusem obiectul muncii, pierdusem personajul principal. Istoria se perinda în viteză. Nu mai aveam timp să fiu furios. M-am stabilit în Hamburg, la vârsta de 45 de ani şi am studiat, ca nevastă-mea, Arhitectura. Am învăţat limba germană. N-a fost simplu. (...) Am lucrat ca arhitect la o firmă de arhitectură din Hamburg”.

Decizia de a părăsi țara a însemnat și decizia de a renunța la teatru: „Am stabilit în sufletul meu, atunci când am plecat din România, că plec pentru totdeauna din meseria de actor. Nu-i un lucru uşor. Actoria este una din cele mai frumoase meserii ale lumii şi atunci când te poţi despărţi de ea, s-ar părea că nici nu trebuia să fie. Eu am pierdut cheia uşii pe care puteam să reintru înapoi. Nu m-a interesat niciodată întoarcerea în teatru pentru că am dorit să scap de un coşmar. Nu mai puteam să înţeleg nimic. Când a venit echipa din comuna primitivă cu lanţuri şi cu bâte în Bucureşti, am zis atunci voi pleca. N-a fost uşor. Aveam barbă mare. Barba pe care o port azi seamănă cu aceea falsă, lipită, când am jucat ultimul meu rol la Odeon, rolul lui Strigorin din Pescăruşul lui Cehov. Probabil că acest rol l-am jucat în continuare şi mi-a fost îndeajuns, dar nu făcând teatru. Eu nu sunt un om care mă comport ca un fost actor prin piaţă. Din nefericire, nu am mai scris, nu am mai compus nu am mai cântat. Praful s-a aşternut peste tot, inclusiv pe chitarele pe care le am acasă...”.

Într-un fel, menirea sa de actor a fost continuată de Cesonia Postelnicu, fiica sa din prima căsătorie, cu Rodica Mureșan. Născută într-o familie de actori, cea care avea să devină cunoscută în întreaga țară drept Geta din „Liceenii“ a primit la naștere un nume aparte care i-a marcat destinul – Cesonia. Chiar dacă în copilărie își dorea să devină balerină, viața a purtat-o tot spre teatru și film. Născută la Bacău pe 10 martie 1968, actrița povestește: „Rolul de debut al tatălui meu a fost Caligula, iar Cesonia este soția lui. Tatăl meu, în momentul în care a primit acest rol, i-a spus mamei „Dacă faci o fată, Cesonia o va chema“. Și așa am venit eu pe lume cu acest nume special provenit din teatru”.

În interviul din Adevărul.ro, Cesonia povestea de ce a renunțat la balet: „Am rămas la bunicii mei din Bacău până la vârsta de 13 ani. Am fost dată la balet de la 3 ani până la 13 ani. Îmi doream să ajung balerină când voi fi mare. În clasa a IV-a, bunicii mei au hotărât, împreună cu mine, care eram înnebunită să fac balet, să mă trimită la Școala de Coregrafie din Cluj. Am dat examen și am intrat, apoi am stat acolo doar un an, din cauza condițiilor foarte, foarte grele de la cămin. Dacă îmi amintesc bine, eram 40 de copii în camera în care dormeam. La internat eram și băieți și fete, ceea ce nu era o problemă pentru că eram foarte mici, însă programul era cumplit. Ne trezeam la 5-6 dimineața, ne spălam, ne îmbrăcam în uniformă, mergeam să luăm micul dejun, dar, fiind foarte mulți, trebuia să stăm la coadă în afara sălii de mese până ne venea rândul. (...) Mâncarea balerinilor este cântărită. Nu mănânci orice și nu mănânci cât vrei, iar când ești copil, suferi că nu poți mânca ceva dulce. Făceam acolo și școala, deci programul meu arăta astfel: aveam cursuri, ore de balet, care erau multe în fiecare zi și foarte grele și dureroase dacă mișcai un deget. Se făcea educație cu rigla, condițiile de internat erau grele – clădirea nu arăta bine și nu era foarte curată. Totuși, experiența a fost minunată. Cu lacrimi în ochi, după un an de zile, fiind și foarte departe de bunici și de casa copilăriei mele, am rugat-o pe bunica să vină să mai ia, să mă retragă, pentru că nu puteam să fac față”.

Ulterior, a descoperit că este pasionată de arte plastice; „Am venit la București și aici am rămas. Am dat examen la „Nicolae Tonitza“ și am terminat liceul la secția Sculptură. Mi-ar fi plăcut să fac Grafică, însă media de la examen nu mi-a permis. Am făcut sculptură în piatră, lemn, lut, cu ciocanul și cu dalta, ceea ce nu este ușor deloc. (...) Modelaj am mai făcut atunci când copilul meu era mic, la grădiniță. Întotdeauna l-am sfătuit să nu cumpărăm mărțișoare, cadouri pentru zile de naștere, 8 Martie, Paște, ci să le facem noi singuri. Doamnele erau foarte încântate și evident le făceam și personalizate pentru fiecare în parte, în funcție de ce le plăcea. Am făcut din lut, dar și dintr-un material făcut din făină, sare și apă, pe care apoi îl modelam și îl coceam în cuptor. Făceam clovni, flori, copaci cu flori, tot felul de animăluțe, ce își dorea Matei. Am făcut asta mulți ani până s-a făcut mai măricel și mi-a zis că a depășit vârsta pentru astfel de cadouri”.

Pentru „Liceenii” și-a ales simgură rolul: „Eram la liceu în ultimul an, deci încă minoră. Am fost contactată de regizorul Nicolae Corjos, care mi-a dat scenariul filmului și mi-a spus să îmi aleg ce personaj feminin doresc. Am intrat în casă pe ascuns cu scenariul, deși nu mai puteam de nerăbdare, am așteptat să vină seara pentru că dacă mă duceam la culcare și spuneam „noapte bună“ știam că mama nu mai intră la mine în cameră, am citit scenariul cu o lanternă sub pătură. A doua zi m-a rugat să mă duc la el și să-i spun ce am ales. Am ales-o pe Geta pentru că era personajul în care m-am regăsit”.

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro