Ani la rând, Dorina Drăghici (18 februarie 1922, Craiova - 2 aprilie 1994, New York) a fost una dintre cele mai importante soliste ale teatrelor „Constantin Tănase” și „Ion Vasilescu” din București, lansând melodii care aveau să devină foarte îndrăgite: “Firicel de floare-albastră”,  „Hai acasă, puișor”, „Habar n-ai tu”, „Parfumul străzilor”, “Știu că mă iubești și tu” și multe altele. Începe să cânte în public, alături de viitorul ei soț, Nicu Stoenescu, încă din anul 1938, la vârsta de 16 ani. Unul dintre cele mai importante momente ale carierei sale este acela când apare, în septembrie 1952, pe scena Ateneului Român, cu prilejul primului concert de muzică ușoară susținut aici.

Timbrul său dulce, vocea specială au făcut-o apreciată mai ales de creatorii de piese lirice. Alte șlagăre interpretate de Dorina Drăghici au fost „Să nu te superi dacă plâng”, „Marinică”, „Scrisoare de dor”, „Nu mă uita”, „Nu mă mai gândesc la tine”, „Tropa, tropa”, „Inimile noastre se-ntâlnesc”, “Când trandafirii-au înflorit”, „Cine mi-e drag mă așteaptă”, „Nu mă uita”, „De ce nu ești ca-n prima zi”, „Ia-mă la braț și spune-mi „tu”, “Îmi spune inima”, „Pentru prima oară-n viața mea iubesc” sunt câteva dintre melodiile sale, scrise de mari compozitori, precum Gherase Dendrino, Nicolae Kirculescu, Henri Mălineanu, Ion Vasilescu sau Vasile Veselovski.

O reclamă din anii 40 a restaurantului Coșna-Cireșoaia, unde cânta alături de „diseurul” Nicu Stoenescu și orchestra lui Gogolie-Iliuță Cioacă, era numită „Privighetoarea Olteniei”  și „Cea mai bună cântăreață de până acum”. Pe scena Teatrului “Constantin Tănase”, Dorina Drăghici apare începând cu anul 1952. Va fi aplaudată, de-a lungul anilor, în spectacole precum: “Primul spectacol”, “Fără mănuși”, “Miniaturi pe portativ”, “Melodii… Melodii… Melodii…”, “București 500”, “Între noi, femeile!”, “Aventurile unei umbrele”. Frecvent invitată în emisiunile de radio și televiziune, în recitaluri și programe speciale de Revelion, Dorina Drăghici a cântat romanțe, multe dintre ele devenite șlagăre, a fost distribuită în spectacole de divertisment și a făcut numeroase turnee în întreaga țară.

Într-un interviu acordat în 1971, artista a vorbit despre cariera ei: „Succesul îl asigură firescul interpretării, tonul cu și care-l spui, modalitatea de a te adresa sălii. Și mai important este dacă publicul te acceptă. Asta mi-aduce aminte de unul dintre cele mai îndrăgite cuplete “Mini-mini” cu care, adresându-mă reprezentantelor sexului frumos, trebuia să pun punctul pe i, precizând: “Deci, aveţi, mini-bărbaţi!” Consoartele din sală m-au privit pe sub sprâncene, ca şi când mi-ar fi reproşat: “E, uite, vezi, dânsa face excepţie!”. Am modificat la celelalte spectacole, versul şi, incluzându-mă în acţiune, am spus: “Deci, avem mini-bărbaţi”. Acest “avem” a fost electrizant”.

„Cariera mea artistică se leagă de a soțului meu, Nicu Stoenescu. Și acum suntem un duet ideal acasă. De fapt, un trio. Că o avem și pe Roxana, fetiţa noastră. George Grigoriu ne dădea ideea ca să facem un trio. (...) Ion Vasilescu a fost omul care m-a îndrumat, mi-a arătat drumul afirmării. Mi-a scris piese pe care le-am cântat cu plăcere şi pe care şi astăzi le doresc pentru marea lor frumuseţe.”

Profesorul Vania Atudorei, din Montreal, Canada, povestea la centenarul artistei: „Am cunoscut-o pe Dorina Drăghici la Cluj în anul 1987 când am invitat-o la concertul aniversar al colegei sale de scena de la celebrul Teatru de Revista “Constantin Tănase” din Bucureşti, Ana Pop Corondan, interpreta celebrului cântec “M-am suit în dealul Clujului”, care împlinea 65 de ani. Fiind bună prietenă cu artista Angela Moldovan, au venit împreună la Cluj cu avionul şi au plecat împreună. Pe vremea aceea era interzis ca să parchezi maşina în faţa aeroportului, trebuia să o parchezi la distanţa dar Dorina Drăghici a insistat să fie dusă chiar la intrare ceea ce s-a terminat cu o amendă a miliţienilor de la aeroport. Dorina Drăghici era o femeie înaltă, finuţă, suplă, distinsă, elegantă, aristocratică, mereu cu o coafură impecabilă şi cu o voce deosebit de caldă, dar era imperativă, severă, dificilă şi capricioasă. O Divă în adevăratul sens al cuvântului!”. 

Vania Atudorei i-a luat și un interviu antologic artistei (reprodus de Imaginea României.ro), care, târziu, după pierderea soțului, emigrase în America de Nord, la fiica lor:
„– Stimată Dorina Drăghici sunteţi rudă cu interpretul de muzică uşoară Constantin Drăghici?
Dorina Drăghici – Este numai o asemănare de nume. El s-a născut la Bucureşti, este cu 10 ani mai mic decât mine şi a studiat la Cluj eu m-am născut la Craiova pe 18 februarie 1922 iar la 18 ani deja cântam pe scenele din Bucureşti, împreună cu viitorul meu soţ, un debut dificil deoarece era la începutul celui de-al doilea război mondial. Nu am cântat muzică populară în schimb pe lângă muzică uşoară şi de revista am cântat şi cânt şi romanţe care îmi plac mult prin sensibilitatea şi romantismul lor. O vreme am cântat şi la Restaurantul Parcul Virgiliu, ca mai toţi artiştii din Bucureşti, între cele două războaie şi după război, cu soţul meu, cu orchestra marelui violonist Nicu Stănescu.

V.A. – Am ascultat în interpretarea dvs. cântecul “Prieten drag” şi nu îmi mai amintesc dacă Radu Şerban vi l-a încredinţat dvs. sau Pompiliei Stoian.
D.D. – Cântecul “Prieten drag, ne cunoaştem de-o viaţă” compus de Radu Şerban fost prezentat la Festivalul de Muzică Uşoară de la Mamaia din 1966. Cu el Pompilia Stoian a făcut un mare succes şi a obţinut Premiul pentru interpretare scoţând după aceea la Electrecord un disc cu acelaşi nume. Dar după plecarea ei în Germania interpretările ei au fost interzise, deşi plecase legal prin căsătorie, încât mi-am spus că e păcat că publicul să nu mai asculte această frumoasă melodie şi atunci am preluat-o şi am înregistrat-o şi pe discul meu apărut în 1972 alături de alte 10 frumoase melodii.

V.A. – Ce mai ştiţi de Pompilia în afară de faptul că a plecat din ţară?
D.D. – Pompilia s-a recăsătorit în Germania cu un medic stomatolog neamţ, locuieşte în oraşul Braunschweig, cântă acolo în limba germană, dar de fapt ea cântă în vreo șase limbi, fiind profesoară de germană, franceză şi de engleză. Are o fiică.

V.A. – Şi dvs. aveţi o fiică.
D.D. – Da, şi pentru ea am compus cântecul “Ce frumos îmi răspunzi alo” pentru că de fiecare dată când o sunam la telefon primul cuvânt pe care mi-l spunea era “Alo” iar eu eram îndrăgostită de “alo-ul” ei.

V.A. – Activitatea dvs. artistică a fost fidelă Teatrului de Revistă “Constantin Tănase” din Bucureşti.
D.D. – De fapt la două Teatre, la Tănase şi la Teatrul Ion Vasilescu. Dar pot spune ca cel mai popular şi mai iubit Teatru din Bucureşti era şi este încă Teatrul Tănase, fostul Teatru “Cărăbuş” între cele două războaie. Cred că este un Teatru pentru toate vârstele şi pentru toate gusturile, acolo râzi timp de două ore, asculţi şi muzică uşoară şi populară, ai şi balet, şi decoruri, e o atmosferă veselă de sărbătoare încât la sfârşitul spectacolului, îţi pare rău că s-a terminat şi pleci acasă vesel şi încă mai râzi multe zile după ce ai fost acolo, deoarece îţi mai aminteşti de nişte glume bune sau fredonezi în gând frumoase cântece pe care le-ai ascultat acolo. Foarte multe spectacole s-au jucat şi se joacă acolo cu sala plină şi într-o perioadă Teatrul dădea spectacole în 3 locuri diferite şi toate cu biletele vândute: la Sala Savoy, la Sala Victoria şi la Grădina Boemă. Debutul meu la Tănase a fost în 1952 când am apărut şi pe scena Ateneului Român în primul concert de muzică uşoară româneasca dar şi în spectacolul “Fără mănuşi” iar de atunci am fost distribuită în multe alte spectacole: “Miniaturi pe portativ”, “Melodii… Melodii… Melodii…”, “București 500”, “Între noi, femeile!”, “Aventurile unei umbrele” etc. Şi tot cu Teatrul Tănase am fost şi în turnee în străinătate : U.R.S.S în 1957, în Polonia în 1961 şi în Israel, unde există mulţi care iubesc cântecele noastre, în 1966 şi în 1972.

V.A. – Ion Vasilescu revine mereu când vorbim despre revistă şi despre muzica uşoară româneasca, de ce?
D.D. – E normal, a fost cel mai de valoare şi mai productiv compozitor, are peste 800 de melodii, una mai frumoasă ca alta, compuse pentru toţi marii interpreţi: Maria Tănase, Gică Petrescu, Ioana Radu, Mia Braia, etc. melodii pe care le ştiu şi le cântă toţi românii cum ar fi: “Mi-am pus busuioc în păr”, Bucureștiul meu iubit”,“Vrei să ne-ntâlnim sâmbătă seara”, “Ţărăncuţa, Ţărăncuţa”, “Glasul roților de tren”, “Cu lăutarii după mine”, “Fetițe dulci, ca-n București”, “Cântecel de dor și of”, “Dă-i cu șprițul pân la ziuă”, “Hai să-ți arăt Bucureștiul noaptea”, “Mi te-ai lipit de suflet”, “În noaptea asta, toată lumea e a mea”, “Astăzi e ziua ta”, ,“Inima-i un telefon”, “Hai acasă, puișor”, “Cântă-mi să-mi uit dragostea”, “La fereastră unde doarme o pisică”. Pentru mine a compus : “Firicel de floare-albastră”, “Așa-mi bate inima, “Habar n’ai tu”, “Cel mai frumos tango din lume”, “Azi noapte te-am visat”, “Nu-ţi pare râu când vezi că plâng”, “Drag îmi e bădița cu tractorul” înregistrat în 1952 de stil operetă dar pur românesc şi altele. De altfel marele Tănase l-a angajat pe Ion Vasilescu pe loc şi astfel a făcut una dintre cele mai bune achiziţii artistice din istoria Teatrului Tănase. În muzică uşoară românească Ion Vasilescu rămâne cel mai mare şi mai frumos capitol. Era apreciat şi cunoscut şi de către George Enescu deoarece Vasilescu studiase şi la Paris şi compusese şi muzica simfonică. Din păcate ne-a părăsit prea repede, în 1960 la numai 57 de ani. În 1968 am imprimat un disc cu melodii de Ion Vasilescu. Ion Vasilescu a studiat muzica la Craiova.

V.A. – În repertoriul dvs. există mai multe duete cu o altă voce frumoasă a tenorului Nicu Stoenescu cu care aţi înregistrat şi discuri. Aş aminti printre ele – “Firicel de floare-albastră” și “Hai acasă puişor”
D.D. – Primii care au interpretat şi înregistrat duete de muzică uşoară de mare succes au fost Mia Braia, născută şi ea la Craiova, ca şi mine, dar mai mare cu 12 ani, şi fostul ei soţ Petre Alexandru, vă mai amintiţi de cântecul “La fereastra unde doarme o pisică”. Cred că vă referiţi la discul nostru intitulat “Cântecul nostru”, scos în 1982, şi la alte cântece cum ar fi: Inimile noastre se-ntâlnesc, Când trandafirii au înflorit, şi altele. Duetele sunt rare în muzică uşoară, de aceea când ele au apărut la noi s-au bucurat de mare succes, e ca un dialog ce se potriveşte de minune mai ales în cântecele de dragoste. Soţul meu s-a născut la Focşani (pe 22 decembrie 1911 – n.a.) şi a cântat şi muzică populară, şi romanţe, şi tangouri, iar în timpul războiului a fost şi a cântat şi pe front şi în Spitalele pentru răniţi. Cuplurile de viaţă şi meserie sunt mai rare, eu pot să spun că am avut noroc”.

Nicu Stoenescu (22 decembrie 1911, Focșani - 1989, București)a fost activ începând din perioada interbelică. A efectut studii de canto cu profesorul Quarto Sandrelli. Debutul său a fost la casa de discuri Electrecord în 1939. Pe atunci a cucerit publicul cu două piese folclorice: „Du-mă Doamne, du-mă iar” și „Lele, Lelișoara mea”. A cântat mult cu diferite formații, susținând spectacole și pe front. A lansat numeroase șlagăre de muzică ușoară românească, printre care „Inimă de ce nu vrei să-mbătrânești” de Nicolae Kirculescu,  „Aș vrea” de Constantin Cârjan sau „La Miami” de Liana Delescu. Aplecarea sa către romanță a fost evidentă.

Cu soția sa, Dorina Drăghici, a cântat mult la restaurantul Parcul Virgiliu, împreună cu orchestra lui Nicu Stănescu și clarinetistul Iliuță Rudăreanu. Solicitările pentru emisiunile de Radio au fost de asemenea numeroase. Între 1958-1968 a fost angajat la Teatrul Constantin Tănase din București, unde a apărut pe scenă și cu soția sa, Dorina Drăghici, dar și cu Gică Petrescu. Din 1968 face parte din trupa de stele a Teatrului Ion Vasilescu din București, făcând parte din distribuția unor spectacole de revistă (Să cânte muzica”, „Grădina melodiilor”, „Nuntă la revistă” ș.a.). Preferința sa pentru romanțe s-a manifestat constant. A participat la numeroase ediții ale Festivalului „Crizantema de aur”, atât ca interpret cât și ca membru în juriu, avându-i colegi pe Rodica Bujor, Ioana Radu, Petre Gusti, Alexandru Grozuță, Ion Luican, Emil Gavriș și Angela Moldovan.

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro