Un Benny Hill român! Sau un posibil Falstaff?... Actorul de comedie Marian Hudac (20 septembrie 1934 – 29 ianuarie 1996) a avut o neobișnuită evoluție ca student la teatru influențată de climatul social nefericit al epocii. Dupa absolvirea liceului, in 1952, a fost admis la Institutul de Teatru si Cinematografie din Bucuresti dar, apoi, a fost eliminat din cauza dosarului, caci avusese o ruda care nu iubea reprezentanții noului regim. A trebuit sa se angajeze si a lucrat intr-o uzina, si-a facut stagiul militar, a fost strungar din nou, pana cand a reusit sa intre iar la teatru...

A absolvit, în fine, in 1961 - la nouă ani după ce începuse, de fapt, studiile laUniversitatea de Arta Teatrala si Cinematografica, inițial în clasa profesorului Ion Fintesteanu, apoi la cea a lui George Dem. Loghin, avandu-i ca asistenti pe Sanda Manu, Dem Radulescu si Alex Lungu.Examenul de diplomă susținut cu roluri din piesele Școala calomniei, Reportaj cu ștreangul de gât și O scrisoare pierdută (jucându-l pe Trahanache).  După absolvire, a fost repartizat la Teatrul National din Bucuresti si a jucat aici pana la sfârșitul vieții.

A interpretat numeroase roluri in piese ca: Un fluture pe lampa de Paul Everac, Danton de Camil Petrescu, Cyrano de Bergerac de Edmond de Rostand (Cyrano), Nu te joci cu dragostea de Alfred de Musset (Parintele Blasius), O scrisoare pierduta de I.L. Caragiale (Farfuridi), Sosesc diseara de Tudor Musatescu, Jocul de-a vacanta de Mihail Sebastian, Castiliana de Lope de Vega, Imblanzirea scorpiei de William Shakespeare, Zbor deasupra unui cuib de cuci de Dale Wasserman, Tartuffe de Moliere etc.

A fost de multe ori asemănat cu un celebru comic britanic Benny Hill. A apărut la televiziune in numeroase scheciuri si scenete, precum si in programele speciale de revelion. A avut mare succes cu La doctor, jucata împreuna cu Marin Moraru, Un vânător vânat, cu Radu Stoenescu, Hoțul, cu Virgil Ogășanu, Vreau o bască! - cu Tamara Buciuceanu etc, precum si in adaptări pentru televiziune ale unor spectacole de teatru cum a fost Nu-ti platesc, o adaptare a piesei Non ti pago de Eduardo De Filippo.

A fost și un popular actor de film, jucand in lung-metrajele Răpirea fecioarelor (1968), in rolul lui Hrisanti, Tufă de Veneția (1976), Grabeste-te încet (1981), Invisible: The Chronicles of Benjamin Knight (1994), ca Pig Man, in filmele pentru televiziune Sosesc de la Paris (1977), Hangita (1983), in Cucoana Chirita si Chirita in Iași.

Marian Hudac a fost casatorit cu balerina Marina Hudac, devenită apoi asisttent de coregrafie la Teatrul de Operetă, și împreună au avut două fete. Octavian Sava i-a dedicat un portret nostalgic și expresiv (reprodus și pe site-ul https://altmarius.ning.com): „In anul 1961 ieseau pe portile Universitatii de Arta Teatrala si Cinematografica o multime de tineri absolventi, din care nu putini au devenit mandrii ale teatrului si ecranului romanesc. Aleg doar cateva nume, caci lista lor e destul de lunga: Gheorghe Dinica, Marin Moraru, Dorina Lazar, Traian Stanescu, Melania Ursu, Jorj Voicu, Stefan Tapalaga si inca multi altii. Printre cei foarte cunoscuti se numara si Marian Hudac, actorul care face obiectul portretului de astazi. Din pacate, unii dintre acestia nu mai pot culege acum aplauzele publicului; cel mult poate ale ingerilor.

Il am inca in fata ochilor pe Marian, cu privirea aceea blajina, plina de candoare, cateodata mirata in fata minunilor lumii, bune sau rele. Cand mima supararea, i se rotunjeau obrajii, iar intreaga lui infatisare parea a unui copil mare, bosumflat, dar naiv. Personal nu am lucrat mult cu el, dar s-a intamplat ca impreuna cu Dan Mihaescu si Grigore Popp sa scriem un skeci care il avea ca personaj principal pe crudul rege Henric al VIII-lea al Angliei. In orice caz, Marian semana mai mult cu portretul monarhului imortalizat de Holbein, decat Jonathan Rhyes Meyers interpretul din serialul “Dinastia Tudorilor”. Cu deosebire de alti actori care, mai ales la Televiziune, habar nu au despre personajul pe care urmeaza sa-l interpreteze, spre surprinderea mea, Marian stia nu numai numele celor sapte neveste ale lui Henric, dar cunostea cu amanuntime biografia eroului, toate faptele sale memorabile, ceea ce aducea dovada unor lecturi profunde si o seriozitate profesionala deosebita.

De altfel si altii, ca de exemplu regizorul Cornel Popa, mi-a povestit despre meticulozitatea de bijutier cu care Hudac isi slefuia rolurile, mari sau mici, intrecand de multe ori chiar asteptarile directorului de scena. Era vorba de spectacolele din perioada de inceput a Televiziunii, cand se prezentau pe viu, piese importante, din marele repertoriu, in fata unor spectatori adevarati, nu cum se face acum, cand se aduc “aplaudaci”, adica figuranti platiti ca sa rada sau sa ovationeze la comanda regizorului de platou. Mai tarziu, Marian Hudac nu a avut norocul unor roluri faimoase, desi i s-ar fi potrivit, unele pentru ca nu i-au placut, altele dintr-o pudoare exagerata si, in sfarsit, nu totdeauna poti pricepe capriciile regizorilor. La fizicul usor rubicond, i-ar fi venit manusa un Falstaff, dar nu a indragit personajul. Jucand Chirita, l-ar fi putut concura pe Miluta Gheorghiu, dar evita travestiurile, desi avea o carnatie ce i-ar fi permis o buna interpretare a personajului lui Alecsandri. Insa o pudoare exagerata l-a determinat sa nu solicite rolul si sa se multumeasca cu unul din cei doi pretendenti veniti sa le ceara in casatorie pe Aristita si Calipsita. Dar insusi Oscarul se ofera si celor mai buni actori in roluri secundare. Iar a juca bine un rol secundar este tot atat de important ca si a interpreta bine un rol principal.

Dar fiindca vorbeam de refuzul travestiurilor, trebuie sa amintesc de unul care n-a confirmat regula. Prin 1968, Dan Mihaescu a adaptat pentru televiziune o schita a lui Rosetti –Max, fiul lui Radu Rosetti, schita publicata cu aproape un secol inainte, in “Convorbiri literare”. Autorul relata in mod vesel, parodic chiar, un spectacol cu Traviata de Verdi. Adaptarea lui Mihaescu a fost pusa in scena de Andrei Bradeanu care, cu intuitia si talentul sau deosebit, l-a distribuit in rolul povestitorului pe Alexandru Giugaru, iar in cel al Violetei, pe Hudac. Acesta a acceptat rolul si a facut un playback perfect pe aria “Adio del passato”, insotit de o gestica atat de comica, incat aceasta mica bijuterie a intrat in Fonoteca de aur si a fost reluata de zeci de ori, pana cand a disparut cu totul, in raft gasindu-se acum numai cutia in care se pastra pelicula, dar aceasta facandu-se nevazuta. Cine stie care redactor a folosit-o si a mai uitat s-o puna la loc”.

Despre inceputuri, iata ce povestea chiar Marian Hudac, intr-un interviu acordat Cristinei Dumitrescu: “(...) am dat examenul de admitere la institut, sectia de cinematografie, in 52, o data cu Draga Olteanu, Florin Piersic, Gheorghe Cozorici. Poeziile le-am spus fara sa fiu emotionat. Am fost admis. In prima zi de facultate mi s-au restituit insa actele – ele avusesera mai putin noroc decat mine, nu fusesera admise (din pricina unui unchi ale carui pareri politice nu prea se potriveau cu cele ale Partidului). Am inceput sa lucrez intr-o uzina, apoi am plecat la armata. Ce e drept si acolo am “pacatuit”. Mi-au incredintat “ora culturala”, difuzata saptamanal prin statia de amplificare. Pregateam cu mare bucurie aceasta emisiune cu toate ca nu-mi asigura un minus de instructie ci un plus de corvezi, rasplata pentru zelul meu in satirizarea unor sergenti, a unor caporali, oricum a unor persoane care aveau dreptul sa ma trimita – si ma trimiteau in fiecare duminica, dupa incheierea ispravilor mele artistice – la taiat lemne. Asta a fost fara efecte terapeutice, pentru ca programul meu duminical a continuat multa vreme neschimbat; o ora taiam in “carne vie” cu tot entuziasmul meu tineresc, restul taiam lemne inghetate”.

Dupa armata, Hudac s-a reangajat intr-o uzina ca strungar si mecanic de intretinere. Dar a participat si ca artist amator la activitatea Casei Sindicatelor. Aici avea sa primeasca indrumarea regizorului Constantin Dinescu care-l incurajeaza pe acest drum si caruia ii va ramane profund recunoscator. Pe atunci la Institut existau o asa-zisele “Duminici ale portilor deschise”. Orice tanar, cu studii sau nu, care simtea ca are aptitudini artistice, putea sa se prezinte la examen. Indemnat de Gh. Dinica, colegul sau de la teatrul de amatori, Hudac s-a prezentat la examen. Si l-a trecut. Faptul ca la inceputurile sale s-a ciocnit de reaua-vointa a unor personaje care s-au impotrivit chemarii sale, a facut ca Marian Hudac sa devina un combativ in fata oricaror nedreptati, sa castige experienta in cunoasterea caracterelor unor oameni, ceea ce i-a folosit mai tarziu in cariera artistica, in realizarea anumitor roluri.

Odata, intr-un turneu, jucand intr-o gradina de vara, la mare, are de spus cateva replici singur, aproape de rampa. Isi arunca ochii peste multimea adunata in acea gradina si se produce un miracol. Orbit de reflectoare, are senzatia ca tot publicul, barbati, femei, copii este format din oameni frumosi, eleganti, transformati de magia spectacolului. “Atunci – marturiseste Marian – am inteles ce inseamna locul si rolul actorului in societate. Am inteles ca suntem necesari, ca suntem productivi, chiar daca productia noastra nu se poate masura in suruburi sau pantofi. Si am inteles ca nu avem voie sa jucam prost, sa trisam. A fi actor inseamna a fi framantat, a-ti pune intrebari, a invata mereu, a o lua iar si iar de la capat. Multe indeletniciri s-au pierdut de-a lungul secolelor, multe au aparut dar au fost sau vor fi uitate. Ele sunt legate de o varsta a omenirii, dar teatrul, indraznesc s-o spun, isi are vesnicia sa. Desigur se schimba si publicul, si mijloacele de expresie ale actorului. Altfel se juca, de exemplu, comedia in anii mei de debut si altfel, acum la maturitate. Mai discret, mai insinuant, mai cu masura. Am invatat mai ales ca sugestia e mai eficienta decat insistenta. Daca nu-si imbogateste cunoasterea de sine si de ceilalti, actorul are o viata extrem de scurta. Si succesul ne poate fi dusman, caci ne instaleaza in rutina, ori ne face sa ne credem irezistibili. Am o camera de filmat foarte simpla, de 8 milimetri, cu care am imprimat multe momente de repetitie. Cand le mai proiectez, mi se intampla sa incurc rolele: fara costume, fara replici, uneori nu pot recunoaste spectacolul, piesa. Asta poate fi interpretat ca pe o simpla intamplare sau ca o metafora.”

„Desigur cele enuntate mai sus, in legatura cu aparatul de filmat, pot fi luate si ca o autocritica pe care Hudac si-o face cu modestia care-l caracterizeaza. Caci daca ne uitam pe fisa sa de creatie, ramanem uimiti de multimea rolurilor interpretate: de la clasici la moderni: Molière (vicleniile lui Scapin ti Tartuffe), Lope de Vega (Castiliana), bineinteles Shakespeare (Imblanzirea scorpiei), apoi Edmond Rostand (Cyrano), Anouilh (Beckett), rusii – Gogol (Casatoria) Maiakovski (Plosnita), elvetianul Dürenmat (Romulus cel mare), americanul Dale Wasserman (Zbor deasupra unui cuib de cuci). Romanii au un loc de cinste: Caragiale (Scrisoarea pierduta – din pacate nu Trahanache ci doar Farfuridi), Musatescu (Sosesc diseara), Camil Petrescu (Danton), Mihail Sebastian (Jocul de-a vacanta) si multe altele.

Ma opresc asupra “Badaranilor”, piesa lui Goldoni. Dupa spectacolul capodopera a lui Sica Alexandrescu, Victor Moldovan incearca o versiune cu mai putine celebritati in distributie. Salile sunt mereu pline. Intr-o seara la National, unde Hudac a jucat din 1961, ajunge intamplator in fata rampei, la final. Publicul se ridica in picioare si aplauda frenetic. Cand i se alatura si ceilalti interpreti, Ioana Bulca ii sopteste: “Nu-i asa ca pentru o seara ca asta, merita sa traiesti?” Marian zambeste fericit: “E adevarat !” Aplauze furtunoase au fost si in acele spectacole pe viu ale televiziunii la inceput, spectacole de care am amintit. Dar lista s-a completat cu numeroase titluri si din clipa cand teatrul a inceput sa fie inregistrat, iar Hudac a figurat des in distributii.

Am intrebat-o pe doamna Marina Hudac, sotia actorului, ea insasi balerina la Teatrul de Opereta si apoi maestra de balet, o femeie de o frumusete rapitoare: “Cum era Marian acasa?” „- Era bland, tandru, cu un umor extraordinar, ii placea sa stea acasa, sa fim impreuna, sa ascultam muzica simfonica, lucru pe care eu nu l-am mai putut face in lipsa lui. Era o minune de om. Cuvintele sunt marunte si poate neinteresante, nu poti cuprinde o personalitate ca a lui in trei vorbe. Era profund, era vesel, avea si tristeti, era optimist, avea neimpliniri, dar viata noastra impreuna era o minune. Frumosa, plina de bucurii. 27 de ani cat am fost impreuna, eu am trait in nori, in stele. Cand el a disparut fizic, eu a trebuit sa cobor cu picioarele pe pamant. Era o senzatie nemaipomenita ca pentru barbatul pe care il iubesti sa fii cea mai cea mai frumoasa, cea mai desteapta, cea mai talentata...”( aici dna Hudac a inceput sa rada, dar undeva in coltul ochilor licarea si o lacrima.)
L-au iubit sotia, colegii, regizorii, dar intr-o zi, asa cum spunea Alexandru Lazar, cadru didactic la IATC: “S-a dus sa faca dreptate pe alte meleaguri, el care aici printre noi se simtea reformator, inovator, dorind sa-i inalte pe toti pe un plan superior”.

...In ziua aceea se dusese la sarbatorirea regizorului Horea Popescu. A fost pentru una din putinele situatii cand sotia nu a fost impreuna cu el. Marian a inceput sa vorbeasca. Cu hazul lui obisnuit evoca o intamplare vesela. Lumea zambea amuzata. El s-a aplecat catre Horea ca si cum ar fi vrut sa-l imbratiseze si deodata s-a prabusit. Doamna cu coasa n-avusese rabdare sa-l asculte pana la capat. Asa cum a scris Teodor Danetti, un alt actor fara norocul pe care l-ar merita talentul sau: “...focurile reprezentatiei s-au naruit / se mai aud risipite prin mohorata cenusa a scenei atipite / crampeie din multele cuvinte nespuse (...)/ Obiecte pestrite, recuzita, palpaind inca a aur, purpura – sau sange - si praf / Coroane, butuci, halebarde si capete taiate / au fost carate la magazie ./ Cineva le-a aruncat de-a valma unele peste altele / fara ierarhie / Si-a tras husele de-asupra”....

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro