Lucreția „Luchi”/„Lucky” Marinescu (12 iulie 1934, Cahul - 10 ianuarie 2018, București) a fost o interpretă de muzică ușoară și moderatoare TV din România. Interpreta a fost, ani de-a rândul, parteneră de scenă pentru Cornel Constantiniu, Aurelian Andreescu și Dan Spătaru, fiind una dintre cele mai apreciate cântărețe de muzică ușoară ale epocii. Dar viața ei de dincolo de scenă a fost una plină de peripeții și întorsături imprevizibile, între România, Franța și America, dar și cu un șir de căsătorii nu întotdeauna fericite...

În anul 1940 s-a stabilit cu familia la Cluj și a început studiile la Liceul Sfânta Tereza. A debutat la 17 ani. A urmat cursurile Conservatorului „Gheorghe Dima”, secția canto, după care a lucrat la Teatrul de Operetă, și mai apoi la Teatrul „Constantin Tănase” din București (1959), unde a debutat în "Călătorie pe note", dirijat de Sergiu Malagamba. În același an (1959) s-a căsătorit cu compozitorul Petre Mihăescu, dar a divorțat în anul următor deoarece soțul i-a impus să facă imediat un copil. S-a căsătorit a doua oară, cu Nicolae Goliceanu, consilier de la Camera de Comerț Exterior, și a avut un copil - Laurențiu (1964). Dar căsnicia a fost una de coșmar, soțul fiind extrem de gelos: „Ne-am luat din dragoste, dar abia dupa casatorie, la ceva vreme, mi-am dat seama ca avea un caracter... ce sa mai spun?!... Am stat cu el aproape sase ani si totul s-a sfarsit cand gelozia lui bolnava a atins apogeul: era cu cateva zile inaintea Festivalului de la Mamaia si, intr-o noapte, m-am trezit cu lumina veiozei bagata în ochi si sotul meu s-a pornit cu un intero­ga­toriu mai ceva ca la poliție. Obsesia lui era “Sa-mi spui cu cine m-ai inselat si ce-ai facut!”. Pana la urma, enervat ca eu negam orice fel de aven­tura, mi-a dat două, de-am vazut li­teral­mente stele verzi, du­pa care s-a facut intuneric. A fost groaz­nic! Pe de-o parte, am suferit un soc psihic si emo­tio­nal, iar, pe de alta parte, eram disperata, pentru ca fața mea arata intr-un asemenea hal, incat nici nu mai puteam sa ies din casa, daramite sa plec la Mamaia. Pana la urma, cea care m-a salvat a fost sotia lui Sile Dinicu. Ea m-a sfatuit sa-mi aplic comprese cu carne cruda, si-n felul asta am mai scapat de urme, destul cat să le pot acoperi cu un machiaj mai gros si sa pot urca pe scena. Imediat dupa ce m-am intors la Bucuresti, de la festival, am si di­vortat”, a povestit Lucky. Cântăreața s-a recasatorit, a plecat in America, dar mai târziu a revenit in tara.

Prima melodie interpretată a fost "5 minute", text Lucky Marinescu după o melodie rusească. A fost angajată la Teatrul „Savoy” din București în anul 1954 și și-a făcut debutul în spectacolul „Magazinul de stat”, cu Nicolae Stroe și Zizi Șerban. A participat la toate premierele teatrului alături Nicolae Stroe, Mircea Crișan, Zizi Șerban, Ovid Teodorescu, Nicolae Nițescu, Luigi Ionescu, Dorina Drăghici, ș.a. Între anii 1972 și 1973, Lucky Marinescu a făcut parte din echipa artistică a Teatrului „Ion Vasilescu” din București cu care făcea turnee în Europa. A cântat pe scena Olympia din Paris și la Teatrul de Revisă Bobino, Montparnasse, Paris. Piesa „Replici” compusă de Laurențiu Profeta pe care o cânta în duet cu Cornel Constantiniu a fost un hit național.

În 1968 a plecat în turneu împreună cu artistul de comedie Mircea Crișan și colectivul Teatrului "Constantin Tanase", la invitația directorului celebrei săli Olympia din Paris, Bruno Coquatrix. Nu a mai revenit în țară. Din dragoste pentru fiul ei, a încercat să-l răpească din țară cu ajutorul unui prieten. A fost prinsă la Vama Giurgiu. A fost închisă circa 6 săptămâni pe Calea Plevnei. După ce a intervenit și postul de radio Europa Liberă, Nicolae Ceaușescu a dispus eliberarea ei, pe 25 aprilie 1969. După o căsnicie de 6 ani, Lucky Marinescu a divorțat de Nicolae Goliceanu și s-a angajat la Nord Hotel, pentru a obține custodia copilului. A rămas în țară și apoi a beneficiat de alte plecări în turnee în străinătate. În 1985, cu ocazia acestor turnee, l-a cunoscut pe Constantin Barbu, colonel în armata americană, cu care s-a căsătorit. 11 ani mai târziu (1996) se reîntoarce în România, împreună cu soțul său. Cel de al treilea soț a decedat în 2003, la vârsta de 70 de ani. În ultimii săi ani, Lucky Marinescu a condus "Clubul Pensionarilor fără vârstă" din complexul Inter-Macedonia, dedicându-se ajutorării acestei categorii sociale. Din anul 2006 s-a lansat în activități de moderatoare la DDTV – “Show Lucky”, emisiune în direct, în fiecare sâmbătă seara, alături de scriitoarea Rodica Elena Lupu. Fiul său, Lawrence Marinescu, s-a stabilit în Statele Unite.

În 2014, artista i se confesa lui Ines Hristea pentru Formula AS: „O poveste ca­re a început în Cahul, în Basarabia, acolo unde lo­cuiau bunicii mei, ambii profesori, şi mama, o copilă frumoasă şi tare-tare cuminte, şi acolo unde a ajuns şi tatăl meu, originar din Galaţi, ca să-şi desăvârşească studiile. În Cahul s-au cunoscut părinţii mei - acolo s-au luat de mână, pentru prima dată, la optsprezece ani. Ce epocă minunată, în care romantismul şi deli­cateţea gesturilor şi sentimentelor nu fuseseră încă abolite! Şi tot acolo, în Cahul, m-a născut şi pe mine ma­ma. Când m-a văzut, bunicul a exclamat: "E fru­moasă ca Lucreţia Borgia! Numai să nu fie şi rea ca Lu­creţia!" (râde) În orice caz, aşa mi-am primit eu nu­mele. Abia târziu, în liceu, am ajuns la Luchi sau Lucky. Co­legelor li se părea că Lucreţia e un nume prea lung şi iniţial mi-au spus Lulu, apoi Luana şi, finalmente, au ajuns la Luchi, apoi Lucky. Şi Lucky am rămas!

Dar să revin: du­pă o vreme, datorită serviciului părinţilor mei, ne-am mutat în Bucovina, la Cernăuţi. Apoi a venit războiul şi tata a plecat pe front, iar eu cu mama ne-am refugiat la Râmnicu Vâlcea, acolo unde locuia sora tatei. După armistiţiu, tăticu' a venit după noi şi, în scurt timp, tot datorită serviciului, ne-am mutat cu arme şi bagaje la Cluj, oraşul copilăriei şi adolescenţei mele, căruia simt că-i datorez enorm ca structură omenească. Spun asta, pentru că - vezi! - eu am crescut şi m-am format în acel spirit ardelenesc riguros, dar nu abraziv, acel spirit care îi dictează ardeleanului ca nicio­dată să nu-şi încalce cuvântul dat şi tot ceea ce face să facă nea­părat din suflet şi cu serio­zi­tate. Ei, şi-acolo, în Cluj, am descoperit şi muzica. În casa noastră se asculta muzică de toate felurile, dar marea mea plăcere era să-mi iau radioul - un Phillips mic de tot, primit de la tata - şi seara, când ai mei cre­deau că am păşit deja pe tă­râmul lui Moş Ene, să-l ascund sub pernă şi să ascult tot felul de emisiuni muzicale. În primul rând, eram topită după jazz. Jazz-ul l-aş fi mâncat şi pe pâine, dac-aş fi putut! Iar în al doilea rând, căutam muzica clasică - aceea era, pentru mine, muzica reveriilor. Însă, dacă se nimerea ca într-o seară să nu se difuzeze nici jazz, şi nici mu­zică clasică, ascultam orice fel de înşiruire de note. Nu­mai muzică să fie! Problema a fost că ai mei mă visau farmacistă. Atât mama, cât şi tata, absolviseră ve­chea Academie Comercială şi acum le încolţise în minte următoarea strategie: să aibă farmacia lor, în care unul să fie la casierie, celălalt să ţină conta­bi­litatea, iar eu să fiu farmacistul. Văzându-mă cât de mi­loasă eram, îşi spuseseră că era o profesie foarte nimerită pentru mine. Însă, ştii cum se zice: socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea din târg!

După baca­laureat, m-am dus la examenul scris de la Farmacie şi, pe ascuns, am fugit şi-am dat admiterea şi la Con­ser­vatorul "Gheorghe Dima". Şi am reuşit, cu toate că aveam un registru de coloratură complet nelucrat, că eu nu mă pregătisem cu nimeni pentru muzică. Pe de altă parte, şi la scris, la Farmacie luasem notă mare, dar trebuia să mă mai prezint şi la examenul oral, iar eu nu m-am mai prezentat. Şi tocmai când mă gândeam cum să le dau vestea părinţilor, tata s-a întâlnit pe stradă cu bunul său prieten, decanul de la Facultatea de Farmacie (râde), care i-a zis: "Dragă, dar ce-a făcut fiică-ta? A luat notă mare la scris, dar la oral n-a mai venit!". Tata s-a făcut foc şi pară şi atunci, pentru prima şi singura dată în viaţă, când a ajuns acasă, mi-a dat o palmă. Dar nu pentru că renunţasem la Farmacie, ci pentru că-i minţisem. Din clipa aia, am zis că eu în viaţa mea nu mai mint. Dacă nu-mi convine ceva şi nu pot să vorbesc, atunci mai bine tac din gură, dar eu de minţit n-o să mai mint niciodată. Şi să ştii că, într-adevăr, niciodată nu mi-am încălcat promisiunea asta făcută faţă de mine însămi!”.

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro