Fărâmiță Lambru (15 septembrie 1927, București — 12 decembrie 1974, București) a fost un cunoscut lăutar (acordeonist virtuoz și cântăreț) dar și un surprinzător actor, cu apariții spectaculoase în câteva filme artistice și într-o piesă de teatru. Binefăcătoarea lui a fost Maria Tănase, care l-a luat sub aripa ei ocrotitoare și i-a cumpărat primul acordeon profesional. Născut într-o veche familie de lăutari, Fărâmiță Lambru (acesta e numele său de artist; altfel decât s-ar putea crede, Fărâmiță este numele său de familie și Lambru este prenumele) învață să cânte încă din copilărie de la tatăl său, violonistul Tudor Fărâmiță. Având o ureche muzicală excepțională, reține repede repertoriul uzual lăutăresc, dar mai ales stilul vocal de interpretare.

În 1949 debutează în cadrul unei formații militare când își satisface stagiul militar la București. În perioada 1952–1956 face parte ca instrumentist din formația de muzică populară a Teatrului de Estradă din București, iar în 1956 trece la formația Teatrului de Revistă „Constantin Tănase”. În 1967, ca actor, joacă în musicalul Groapa în rolul cântărețului Zavaidoc. În 1962 înregistrează primele sale materiale la casa de discuri Electrecord, sub acompaniamentul orchestrei dirijate de Nicolae Băluță. Între 1963-1970 este dirijor, solist-vocal și instrumentist al formației de muzică populară la Teatrul regional „Ion Vasilescu” din București. A întreprins turnee artistice în Franța (1965 și 1967), Republica Democrată Germană (1966) și Italia (1966). A făcut furori la Moscova., câștigându-și notorietate internațională. Întors în țară, face noi înregistrări la casa de discuri Electrecord. A apărut în diverse concerte și spectacole de revistă, a colaborat cu orchestra de muzică populară a radioului, dar mai ales a participat la numeroase petreceri populare (nunți, botezuri), care i-au afectat organismul măcinat de tbc – „cânta cu vocea nepermis de mult”.

„Mic de statură, cu ochii bulbucați. Un om blând până la Dumnezeu, foarte modest și curtenitor. N-ar fi stat jos în fața mea nici să-l pici cu ceară. Femeile se îndrăgosteau de el. Era atrăgător. Și de o spontaneitate nemaipomenită”, își amintea muzicologul Viorel Cosma. „Fărâmiță era o fire veselă, sprinten la minte și cu glume pentru toate împrejurările. Omul era însă și slab, plăpând, bolnăvicios. Respira cu un singur plămân, atacat și acela. Iubea copiii la nebunie și, cum nu avea niciunul, s-a dus într-o zi la leagăn și a înfiat un suflet părăsit. A făcut toate eforturile ca, în ciuda nevoilor care-l copleșeau, a sărăciei cu care s-a certat toată viața, să-și crească fetița pe care o adoptase ca pe o prințesă”, povestea compozitorul Temistocle Popa. Fiica lui Fărâmiță Lambru, Camelia, i-a urmat pasiunea tatălui său și este și ea artistă. Aceasta locuiește de mult timp în Grecia, pe insula Rhodos, și este violonistă și profesoară de muzică.

Şansa i-a surâs la vârsta de 24 de ani, când a ajuns în preajma Mariei Tănase. Prima întâlnire dintre cei doi a avut loc la Teatrul de Estradă din Bucureşti, aşa cum evocă Maria Roşca în cartea biografică despre Maria Tănase”: „- Sărut mana, doamna, eu sunt Fărâmiţa Lambru". La Teatrul de Estrada din Bucuresti, Maria Tănase astepta un nou instrumentist. L-a privit pe tânarul cu ochi încercanati şi părul creţ. I-a zambit si l-a pus să cante. Fărâmiţă si-a ridicat acordeonul pe umeri, un Hohner de 48 de basi, cu burduful spart. Şi a început. Apoi au interpretat împreuna melodia "Asta iarna era iarna". Maria a izbucnit în râs: "Măi Fărâmiţa, mă trage curentul de la acordeonul tau..." și i-a cumpărat a doua zi unul nou...”. Ea i-a fost martoră și nașă la nuntă. Iar el, la rându-i, i-a fost confident, a amuzat-o cu spiritul lui, a protejat-o și i-a dăruit din energia sa. Întrebat de muzicologul Viorel Cosma de unde știa ce trebuie să cânte, o doină sau o sârbă, când Maria Tănase spunea numai „do”, Fărâmiță răspunde: „Păi, mă uitam în ochii ei și înțelegeam exact. Doamna zâmbea cu ochii, mă înjura cu ochii, plângea cu ochii”. „,,Timp de aproape zece ani am cântat după aceea cu Doamna mea, aproape patru mii de zile. Am acompaniat-o, fiind cu ochii numai la buzele ei, să nu greșesc și multe alte zile a tras-o curentul de la burduful spart al acordeonului meu, dar când a fost vorba de muzică, nu s-a îmbolnăvit niciodată.”

După întâlnirea de la Teatrul de Estradă, Maria Tănase a făcut din Fărâmiţă Lambru cel mai cunoscut lăutar al vremii. Împreună cu artista, acordeonistul a făcut sute de spectacole în ţară şi în străinătate. Lambru a ajuns să cânte în Franţa, Italia şi Germania. În ţară, în paralel cu spectacolele susţinute alături de Maria Tănase, lăutarul a cântat prin cele mai cunoscute cârciumi din Bucureşti. Maria Tănase l-a ajutat să se angajeze la Teatrul ” Constantin Tănase”, acolo unde a devenit solist şi dirijor al orchestrei populare. Pe scena de la „Tănase”, apare în numeroase spectacole, printre care “Colibri music-hall”, “Se caută o vedetă”, “Vino să ne vezi diseară”, “Nicuță… la Tănase”. Între 1965 și 1966, pleacă cu Teatrul “Constantin Tănase” în strălucitorul turneu întreprins în Franța, Germania și Italia, cu spectacolele “Grand Music Hall de Bucarest”, pe celebra scenă a teatrului Olympia din Paris, și “Revue der Liebe” (Revista dragostei), la Friedrichstadt Palast din Berlin.

Fiind un virtuoz recunoscut dar și un personaj extrem de pitoresc, a fost solicitat să apară și în câteva filme. Regizorul Francisc Munteanu, transpunând atmosfera dintr-o mahala bucureșteană (evocată în piesa „Domnișoara Nastasia” de G. M. Zamfirescu) în pelicula Dincolo de barieră (1965), îl invită pe Fărâmiță Lambru să animeze viața unei cârciumi bucureștene din 1925, alături de actorul Ion Dichiseanu. Succesul este atât de mare încât Francisc Munteanu apelează la lăutarul bucureștean și în filmul următor, Tunelul (coproducție româno-sovietică), turnat la Moscova (1966) în compania lui Ștefan Bănică, Margareta Pâslaru, Florin Piersic și, din nou, a lui Ion Dichiseanu. În 1971 a apărut și în filmul Facerea lumii, în regia lui Gheorghe Vitanidis și în compania unor actori de talia lui Colea Răutu, Liviu Ciulei sau Toma Caragiu.

A fost și protagonistul multor întâmplări hazoase: Fărâmiţă dăduse pe la începutul anilor 60 de necaz. Fusese sfătuit să facă o cerere şi să se ducă în audienţă la preşedintele Uniunii Compozitorilor, profesorul şi compozitorul Ion Dumitrescu, un om atât de generos cu confraţii, cărora le sărea imediat în ajutor. În „Filele mele de calendar”, jurnal în parte inedit, Ion Dumitrescu povesteşte: „Odată cu Budală îmi răsare din adâncul amorului pentru muzicanţii populari, şi Fărâmiţă Lambru. Negru, uscat, puţintel, numai ochi şi tendoane, vibra ca o coardă-ntinsă, ardea ca o făclie. Cu mâinile pe acordeon, plângea, râdea, vorbea... «Fărâmiţă»... A plecat prea devreme...

«Tovarăşe Maistre Preşedinte, subsemnatul Fărâmiţă Lambru, artist, cu onoare v-aduc la cunoştinţă că azi noapte am fost incendiat. Mi-au ars scaunele, masa, plapoma, biblioteca…»
«– Biblioteca? Aveai cărţi multe?»
«– Păi, să fi fost vro treizeci...»
«– Pune 300... dacă tot au ars.»...
După ce-a încasat ajutorul de la Uniune, a venit cu acordeonul:
«– Sărut mâna! Lasă-mă să-ţi cânt una, să-ţi placă...»”

Există numeroase povești cu Fărâmiță. Se spune că odată a fost implicat într-un accident de mașină. A coborât din mașină, a privit zâmbind avariile destul de grave și s-a adresat mulțimii ce se adunase, curioasă: ,,Când vă văd aci așa de mulți, îmi pare rău că nu am acordeonul cu mine să vă zic o lăutărească”. Iar când inundațiile au lovit România el era internat în spital, de unde a fugit să cânte pentru fondul sinistraților.

George Stanca scria în ,,Flacăra” din 28 decembrie 1974: ,,Cu câțiva ani în urmă l-am întâlnit pentru un interviu la Gambrinus. A doua zi a venit la redacție, mi-a lăsat o poză, el cu acordeonul, având ștampila unui fotograf din București. ,,Aveți grije să se vadă și acordeonul, că și el muncește!” Iată însă acum, acordeonul acela care timp de douăzeci și patru de ore a cântat la plecarea Doamnei Maria, nu mai muncește, fiindcă și-a luat concediu pe viață. Și el și Fărâmiță Lambru.”

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro