„Sub balcon eu ți-am cântat o serenadă” sau „Femeia... eterna poveste” - melodii de o mare sensibilitate, care ne mișcă și astăzi... Titi Botez (1902, București - 1957, București) a fost un mare actor (care a jucat pentru Compania „Bulandra”) și îndrăgit cântăreț, cunoscut interpret de tangouri, romanțe și melodii populare românești din perioada interbelică. În perioada 1932-1934 înregistrează nenumărate discuri la Casa Odeon din Berlin.

S-a născut în anul 1902 la București, ca fiu al violonistului Titi Botez (1870-1959) și al soției sale Emilia (n. Botezescu). Talentul muzical îl moștenește de la tatăl și de la bunicul său care au fost ambii violoniști. Bunicul, Ioan Bo­­tez, ter­minase, în 1870, Hochs­chule für Musik în Viena, la sec­ţiunea vioară. Titi Botez a urmat cursul de canto clasic la Academia Regală de Muzică și Artă Dramatică din București, după ce trecuse și pe la Conservatoarele particulare Alberto della Pergola și Egizio Massini.

Tânărul artist studios era evocat cândva de Bogdan Mihau Simion într-un interviu cu Bogdana Tihon Buliga pentru Formula AS: „Titi Botez a fost student în prima jumătate a anilor ’20. La vremea aceea, studenţii făceau parte dintr-una dintre cele mai importante categorii so­cia­le ale oraşului. Un res­pect aparte pri­meai chiar şi pe stradă, ba chiar unul extraordinar, dacă se afla că învăţai la facultăţi particu­lare. Pâ­nă şi hoţii de buzunare îi tratau diferit pe studenţi. A po­vestit Johnny Rădu­canu oda­tă cum hoţii fă­ceau în aşa fel, încât ma­nualele studenţilor să a­jungă înapoi la ei dacă erau prădaţi. Banii se păs­trau, dar cărţile le îna­poiau, ştiind că erau enorm de scumpe. Era mult mai mic dezastrul să-ţi fu­re două sute de lei din buzunar, decât un manual de medicină în limba franceză. Vă imaginaţi ce respect?! Şi vânzătorii de la Obor îşi ridicau pălă­riile când muşterii le erau studenţii. Îi re­cunoşteau după mape, dar şi după micile serviete, în care îşi ţineau gustarea. Erau toţi din fa­milii foarte bune, și în pauza dintre cursuri mâncau sendvişul pregătit de servitoarea din casa părinţilor. Pe stradă îţi sărea imediat în ochi un stu­dent, atât du­pă re­chizite, cât și după felul degajat de a păşi: dezinvolt, cu o mână în buzunar, cu cravata pur­tată neglijent, în mod intenţionat. Nu-şi mai ri­dicau pă­lăriile la fie­care întâlnire, aveau o atitudine li­bertină. Trimiteau ocheade fetelor cu oarecare obrăz­nicie, chiar dacă erau însoţite de părinţi. Vă daţi seama de conster­narea acestora, când odras­la lor primea fățiș pro­vo­cările: făcutul cu ochiul, zâm­be­te ştrengăreşti, o piruetă pe căl­câie, ba poate şi o vorbă şoptită! Ba și mai mult, aceleaşi domni­șoa­re plecau de acasă şi se întor­ceau după mie­zul nopţii, de la ceaiurile dan­sante, alt lucru de neconceput pentru părinţi. „Pe vremea noas­tră, nu se proceda aşa, ce e cu libertinajul ăsta?”, se plân­gea câte un tată aristocrat. Începea revoluţia moravurilor a ani­lor de atunci, revoluţia tine­rilor care simţeau că lanţurile cutu­melor sociale trebuiau rupte. Pe artera Căii Victoriei din Micul Pa­ris exis­tau deja cafenele şi res­tau­ran­te, unde studenţii cheltu­iau bani, existau teatre, expoziţii de artă, cinematografe. Aerul proas­păt şi entuziasmul care au făcut ca Bucureştiul să devină Mi­cul Paris vin, în primul rând, de la studenţi. Ei ani­mau străzile şi erau, de de­parte, cea mai vie ca­tegorie so­cială din restaurante și cârciumi. Se aşezau la mese, chiar dacă nu se cunoşteau între ei, dădeau mâ­na prezentându-şi numele, şi imediat, apoi, facultatea şi profesorii de prestigiu. (...) Ei bine, în această at­mosferă a studenţit şi Titi Botez. Pe bulevardele pline de teatre şi restaurante ale Micului Paris şi-a petrecut tinereţea, deci, e normal ca prin educaţia lui muzicală să-şi fi dorit să strălucească    pe toate aceste scene ale orașului. Și a reuşit. Când își termină stu­diile private, în 1926, Titi Botez este de-a dreptul „cumpărat”, de actriţa Lucia Sturdza Bulandra, pen­tru compania de teatru pe care o conducea împreună cu soţul ei. Să semnezi exclusivitate cu un teatru la vremea aceea era cea mai bună cale către succes”.

Titi Botez a debutat însă foarte de tânăr, în adolescență, în 1918 la compania Maximilian-Leonard, la vestita terasă Oteteleșanu, în muzicalul Contele de Luxemburg. După șase ani, a trecut în compania Bulandra-Maximilian-Storin-Manolescu. A jucat în numeroase piese ca: Revizorul, Burghezul gentilom, Aripi frânte, Discipolul diavolului și Dama cu camelii.

În teatrul de revistă a debutat la Vox în 1931. A fost vedeta Teatrului de Revistă Cărăbuș, unde a activat din 1939 până la moartea lui Constantin Tănase, în 1945, jucând în ultimii ani în comediile muzicale ale lui Vasile Vasilache. A cântat și sub bagheta lui Ion Vasilescu la Teatrul de Revistă „Alhambra” (până la aducerea lui Ion Dacian de la Opera Română din Cluj), sfârșindu-și prea timpuriu, cariera de solist vocal la Teatrul de Stat de Estradă din Capitală.

„La foarte puţin timp după angajarea la Teatrul „Vox”, patronul de acolo îl recomandă pe Titi Botez Casei de Discuri „Odeon”, de la Berlin. Serios, bine educat, cu o voce lucrată în şcoli, românul a devenit repede unul dintre preferaţi, lăsându-și numele pe treizeci și mai bine de discuri „Odeon”. Primul a fost imprimat în Februarie 1932, având două tan­gouri: „Azi cânt numai pentru tine” şi „Te-am aş­teptat plângând”. (...) Atitu­dinea lui sce­nică a fost mereu una de boier pierdut prin­tre nori de fum. „Azi noapte te-am visat”, „Sub balcon eu ţi-am cântat o serenadă”, melodii de genul acesta au făcut ca până la finalul carierei să fie su­pranumit „tru­badurul boem” sau „eternul îndrăgostit”. Oriunde era anunţat – con­cert, teatru, radio – expresiile acestea îi în­soţeau numele. Un aristocrat al lumii tre­cute, ce încearcă să se adapteze timpurilor indus­triale şi muzicii de masă – s-ar putea spune. ”

Într-un caiet al unui spectacol din epocă era descris astfel: „Titi Botez. Un cântec bătrânesc depe vremea „când sărmanul tatăl meu era tânăr cum sunt eu”. O verigă între opereta de altădată și cea de azi. Un actor depe vremuri cu mentalitatea de atunci. Un trubadur și un boem.” A cântat la restaurantele și barurile cele mai rafinate (Zissu, Colonade, Dori-Parc) cu cele mai bune orchestre ale perioadei. A lansat la Radio paginile muzicale de referință ale marilor compozitori ai epocii, precum: Ion Vasilescu, Gherase Dendrino, Elly Roman, Petre Andreescu, Claude Romano, Ionel Fernic, Nello Manzatti, Nicolae Vlădoianu, George Corologos, Mișu Constantinescu.

A fost poreclit de presa românească de atunci „eternul îndrăgostit”. După moda epocii și cerințele publicului vremii, Titi Botez a cântat și el frumoase tangouri, dintre care se pot menționa, într-o ordine aleatorie: „Adio!”, „Ai să iubești odată și tu!”, „Azi noapte te-am visat...”, „Crizanteme”, „Femeia...eterna poveste”, „Marcitta”, „Mi-e dor de sărutarea ta!”, „O vorbă de mi-ai spune...”, „Ieri, la întâlnire”, „Pentru tine am plâns”, „Săraca păpușică plânge!...”, „Povestea unui pierde-vară”, „Tangolita”, „Sub balcon eu ți-am cântat o serenadă”, „Un plânset de vioară”.

„Femeia, eterna poveste” este melodia care zgu­duie Micul Paris şi-i aduce lui Titi Botez în­tâietatea incontestabilă. Pe faţa B a discului era celebrul „Tangolita”, melodie ce făcea furori în toată Europa, mai ales de când planeta întreagă încă plângea moartea regelui tangoului argentinian, Carlos Gardel. Succesul lui Titi Botez a devenit enorm, odată cu acest disc, toată lumea de la radio şi de la restaurantele de lux vorbeau despre el. Tangoul i-a fost cel mai drag, dar cântărețul a înregistrat şi melodii vechi, pe modelul operetei, valsuri extraordinare şi foxtrot american. Şi-a păstrat o direcţie specială, separată de alţi cântăreţi ai vremii. Combinaţia asta l-a adus pe scena de la „Zissu”, de la elegantul „Dori Parc”, dar şi de la luxosul „La Collonade”. Foarte interesant la Titi Botez este că niciodată nu cânta înainte de miezul nopţii. Poate de aceea noaptea este un personaj atât de important în cântecele sale. Tangouri precum „Dă-mi o noapte de amor”, „Seara”, „O noapte, doar”, multe, foarte multe cântece au povestea aşezată la crepuscul sau în nopţile acelea fierbinţi, romantice. O altă explicaţie a cântărilor nocturne este că ziua juca la teatru şi avea nevoie de o mică pauză de a ieşi din acele personaje până să cânte în restaurant...”, explica Bogdan Mihai Simion (care este un artist român contemporan, culegător de muzică tradițională și „lăutar de mătase”, unul dintre ultimii cântăreți la cobză din România).

A apărut în filmele Bing-Bang în 1935 (film regizat de cuplul umoristic Stroe și Vasilache), Doamna de la etajul II în 1937 (alături de orchestra lui Petrică Moțoi; din nefericire, peliculă pierdută) și Allo, București! în 1944. „Titi Botez a constituit un reper şi o punte de legătură între generaţii. Muzica lui a însemnat veriga dintre opereta finalului de secol al XIX-lea şi hit-urile de la Radio Bucureşti, din anii 1930. Chiar dacă repertoriul lui era asemănător cu cel al vocilor celebre ale vremii (Vasile, Gion, Moscopol), maniera de interpretare, naza­litatea, faptul că nu franţuzea cuvintele, toate acestea ne arată că Titi Botez vine din altă lume, una clasică. A jucat şi a cântat me­reu cu un aer degajat, sigur pe el. Chiar Stroe spu­nea că, atunci când a filmat „Bing-Bang”, nu i-a venit să creadă că Titi Botez era pentru prima dată în faţa obiectivului, atât de natural juca. Arăta bine, masculin, mai „bărbătos” decât frumoşii cân­tăreţi ai epocii, şi era foarte seducător pe scenă faţă de actriţele lângă care juca. Ca un actor ame­ri­can. Toate cronicile timpului apreciau la el aceste calităţi. Sigur era iubit de femei, dar nu există nicio dovadă că ar fi fost căsătorit vreodată. A avut, totuşi, un băiat: George Botez. Ce credeţi? Violonist cele­bru, în anii ’50, dirijorul orchestrei „Flacăra Pra­ho­vei” din Ploieşti, el fiind direct responsabil de lan­sarea marii lăutărese Gabi Luncă. Un liant neîn­trerupt de artiști. Familia Botez s-a născut, a trăit şi a dispărut cu muzica în sânge, artişti de mare calibru, cu studii şi patimă pentru arta lor”, arăta Bogdan Mihai Simion în Formula AS.

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro