Dumitru („Titi”) Rucăreanu (26 octombrie 1932, Ghimbav, județul Brașov – 3 martie 2013, București) a fost considerat ultimul mare boem al anilor 60-90. Absolvent al Facultății de Actorie din cadrul IATC în 1956, la clasa profesorului Nicolae Bălțățeanu, a făcut parte din Promoția de Aur a teatrului românesc, dar nu a făcut niciodată caz de asta: „Pe noi, nu ne-a interesat niciodată să fim vedete...”. Discret din fire, asta s-a reflectat și în ultima sa dorință, pentru unii un pic mai ciudată...

„În afară de Mircea Albulescu, bucureştean get-beget, ceilalţi eram băieţi de la ţară, curaţi, sinceri. Am avut nişte profesori care ne-au învăţat că o clădire nu poate să înceapă cu acoperişul, trebuie să aibă o temelie serioasă”. A jucat încă din timpul facultăţii pe scena Studioului Cassandra din Capitală în spectacole ca „Bălcescu” de Camil Petrescu, „Bărbierul din Sevilla” de Beaumarchais, „Tragedia optimistă” de Vsevolod Visnevski, „Don Gil de Ciorap Verde” de Tirso de Molina.

După absolvire, şi a fost repartizat la Teatrul Naţional din Craiova. Aici a rămas până în 1959 şi a jucat în „Bărbierul din Sevilla“, „O chestiune personală“ şi „Zări de necuprins“. Dumitru Rucăreanu a făcut parte din echipa de actori aleasă de Radu Beligan, în 1961, pentru a înfiinţa „Teatrul de Comedie“, unde a și rămas pentru tot restul vieţii. Printre rolurile pe care le-a interpretat acolo se numără Maestrul Croitor, în „Burghezul gentilom“ de Molière, regia Lucian Giurchescu, în 1961, personajul reporterului, din spectacolul „Mi se pare romantic“ de Radu Cosaşu, regia David Esrig, tot în 1961. De asemenea, l-a interpretat pe Muller în „Svejk în cel de-al doilea Război Mondial“ de Bertolt Brecht, regia Lucian Giurchescu, în anul 1962, precum şi multe altele.

A debutat in cinematografie in 1963, cu pelicula „Linişte", in regia lui Alexandru Boiangiu, urmata de „Dragoste la zero grade" (1964), „Camera albă" (1965), „Asediul” (1971), „Aventuri la Marea Neagră”, „Porţile albastre ale oraşului”, „Agentul straniu”, „Cercul magic”, „Mastodontul”, „Calotescu”, „Gloria nu cântă”, „Acţiunea Autobuzul”, „Am o idee”), „Miezul fierbinte al pâinii”, „Secretul lui Bachus” (1983), „Sosesc păsările călătoare”, „Coana Chiriţa”, „Secretul lui Nemesis” (1987), „Harababura”.

Puțini știu că, totuși, cel puțin în adolescență, nu teatrul îl atrăgea cel mai mult. A învaţat la liceul „Principesa Elena” din Brasov și dorea să urmeze Conservatorul din Bucureşti. Studiase la Şcoala Populară de Arte din Braşov pianul și acordeonul dar, în cele din urmă, s-a hotărât sa dea admitere la teatru. Deşi s-a axat pe actorie, nu a abandonat niciodată muzica. A fost interpret de muzică uşoară, a lansat un CD, dar a avut şi colaborări la Operă. „Dacă aş lua-o de la capăt, aş face muzică simfonică“, mărturisea actorul cu ani în urmă.

Deşi marea pasiune a sa a fost muzica, Dumitru Rucăreanu nu a regretat deloc viaţa de actor pe care a trăit-o. A interpretat nenumărate roluri în teatru şi în cinematografie şi niciunul nu a fost mai presus decât celălalt. „Nu se pune problema unui rol drag. Important e să joci şi cu douăj’ de inşi în sală, la minus zece grade! Ori anulezi spectacolul“, spunea Titi Rucăreanu.

Era un personaj aparte al Bucureștilor. Într-un interviu cu Silvia Kerim pentru Formula As povestea: „ Nu mai am bicicleta. Mi-au furat pana acum vreo patru si m-am descurajat. Dar daca ar fi sa-mi cumpar un nou "vehicul", atunci as dori sa umblu prin Bucuresti, asa cum am umblat prin Los Angeles, cu o... trotineta electrica. Te miri? Sa nu te miri! Asa ceva chiar exista in America. Am o verisoara foarte simpatica acolo, fosta balerina si dansatoare de cabaret, Maria Ravaru, care ma invita la ea cam o data la doi ani, sa ma simt si eu, pentru o luna, un fel de star de la Hollywood. Dar pentru ca la noi nu exista trotinete electrice, mi-am cumparat un scuter rosu si lucios, nou-nout. E cam lenes, ce-i drept, nu merge decat cu 60 la ora, dar atat mi-am putut permite din pensia mea de actor”.

„In copilarie, demult, desi adevarata mea pasiune erau patinele, hocheiul. Eu sunt nascut in Ghimbav, un sat de langa Brasov, dar am copilarit la oras, in cetatea de la poalele Tampei, unde iernile erau serioase, ingropate in zapezi, si schiul si patinajul erau la indemana oricui... Toti copiii o luam catre sport, si cred ca asta a fost un noroc, am invatat sa fiu liber, dar si disciplinat, totodata. De mic copil am fost foarte dezordonat! Nu o data mama imi aplica corectii cu lingura de lemn, pe care o folosea la frecat cremele pentru prajituri. Dar mie cel mai frica imi era de cutremur. La cutremurul din 1940, care a fost foarte puternic in Brasov si au murit multi oameni, eu aveam vreo 8 ani. M-a speriat ingrozitor ceea ce s-a petrecut atunci! O sperietura de care n-am scapat toata viata si pe care mama a folosit-o in scop pedagogic. Cand umpleam toata casa cu lucruri de-ale mele si jucarii, ea ma ameninta: "Uite cat esti de imprastiat! Iar ti-ai aruncat lucrurile prin toata casa. Daca vine iar un cutremur nu-ti mai gasesti nimic!". Ei bine, afla draga mea Silvia, ca de-atunci am devenit un ordonat-model! Si ca sa vezi ca e adevarat, iti povestesc o intamplare amuzanta. Eram tanar actor la Craiova (Doamne, ce boema am trait noi pe-atunci!) si dupa unul dintre spectacolele alea fabuloase am tras un chef napraznic cu zaibar! Era toamna si stagiunea abia incepuse. Ei bine, spre ziua, am ajuns cu chiu, cu vai, cam balabanindu-ne, ce-i drept, in usa blocului in care locuiam cu totii (eram colegi de promotie - viitoarea "generatie de aur" a teatrului romanesc - si fusesem adusi la Nationalul din Craiova). Ei bine, am trecut de usa si... m-am prabusit sub scara blocului... Am adormit pe loc! M-am trezit pe la 10 dimineata si, ce sa vezi? Ordonatul de mine ramasese ordonat chiar si in acea stare... euforica. La trezire, mi-am vazut pantalonii pusi frumos pe dunga, atarnati de bara scarii, si pantofii asezati cuminti, unul langa altul. Povestea asta a circulat mult timp printre colegii mei, cei pe drept cuvant numiti "magnifici". Si anume: Amza Pellea, George Cozorici, Rautchi, regizorul Vlad Mugur, Silvia Popovici, Sanda Toma. I-am enumerat doar pe cei de mare notorietate. Albulescu a fost si el in clasa cu noi, dar el n-a venit la Craiova... Dar cel care m-a "stricat", indemnandu-ma catre zaibar si spre fumat a fost un alt mare "craiovean in trecere". Si anume, prietenul meu, regretatul mare pictor Constantin Piliuta. Din pacate, distractia asta cu zaibarul nu le-a priit tuturor: unii au exagerat si au murit. Eu m-am oprit de multi ani din aceasta activitate. Imi place prea mult viata. E unica! Asa ca sorb din ea cu masura, pe indelete. Nu beau paharul pana la fund...”

De pasiunea sa pentru muzică se lega și prima lui poveste de dragoste, așa cum i-a povestit-o Silviei Kerim: „Mai intai am avut chemare pentru muzica si abia mai tarziu pentru teatru. Stiam de mic tot soiul de cantece, de altfel, am ureche absoluta. Cel mai mult imi placeau melodiile nemtesti, ca Brasovul era plin de sasi pe vremea aceea. Cantam mai ales yodlere, stii ce sunt, nu-i asa? "Iola-ri-tii" cantate cu noduri, din gat. Mai cantam si valsuri, acompaniindu-ma la acordeon. Asta se dansa pe atunci in Brasov, erau restaurante unde cantau orchestre renumite la vremea aceea, si toata lumea dansa. Tata mi-a cumparat acordeonul, am avut si profesor de muzica. Dar cel mai mult imi placea un cantec la moda pe-atunci: "Du bist die schonste von Strandkafee"... Imi bagasem in cap sa dau la Conservatorul de muzica din Bucuresti, numai ca, studiind eu cam ce materie se cerea la admitere, mi-am zis: "Nu e bine! Nu-i de mine!". De unde sa fi stiut eu teoria muzicii?! Oricum, ideea desprinderii de Brasov era dureroasa, ma simteam minunat acolo, si nu doar din cauza muntilor, dar oamenii erau si ei speciali, respectuosi si civilizati, indiferent daca erau sasi, romani sau unguri. Pe deasupra, eram si mort de indragostit de fata popii din Feldioara, Felicia. Eu aveam 17 ani, ea 18. Era in ultima clasa la liceul "Principesa Elena" din Brasov. Ca sa-i demonstrez ca o iubesc la nebunie, am luat un cutit de vanatoare si am facut ceva pentru ea.(...) Noi la Brasov locuiam aproape in padure, sub Tampa. Asa ca am luat cutitul ala, am ales un copac si am scrijelit in coaja lui doua cuvinte: "Te iubesc"... Fara "adrisant"! (...) Cand am implinit 24 de ani, dupa 7 ani de la marea mea pasiune, mai exact dupa ce am absolvit Institutul de teatru, am venit in vacanta la Brasov si m-am dus glont la pomul meu. Am gasit coaja crapata, mancata de timp. Se pierduse e-ul, ramasesera doar s-ul si c-ul, "iubsc". Marea mea iubire devenise o gluma... (...) Fata popii din Feldioara arata exact invers decat fetele si femeile care mi-au placut mai tarziu. Era o silfida, o bruneta cu ochi mari si caprui, ceva mai inalta decat mine. A fost o dragoste reciproca si cuviincioasa. Ne plimbam ore in sir prin padure, tinandu-ne strans de mana, fara a scoate o vorba. Stii cum e cand te indragostesti prima data! Mergeam si la cinema. Ne placea sa stam pe intuneric. O data am fost cu ea si la "Tannhouser". In Brasov aveam o orchestra simfonica extraordinara, cu un dirijor celebru in vremea aceea, domnul Dinu Niculescu. Invitatia a fost, de fapt, a Feliciei, si nu puteam s-o refuz. Mi-am pus uniforma de liceu, care era superba, si ne-am dus. Ne-am instalat la balcon. Dar obosit mort de la hochei si rapus de aerul tare al Brasovului, dupa primele acorduri, eu am adormit. Chiar bustean! De sforait, nu cred c-am sforait, am adormit in mod decent. Biata fata m-a lasat in voia mea, probabil ca-i crapase obrazul de rusine pentru ce i se intampla partenerului ei, numai ca, delicata, nu m-a trezit. Doar, spre final, la interventia tumultoasa a tobelor, m-am speriat prin somn rau de tot, am sarit in picioare si am strigat din toti rarunchii: "Foc! Foc! Arde!". Lumea din jur s-a uitat la mine ca la un nebun, iar eu m-am asezat la loc, rusinat nevoie-mare... Rezultatul a fost ca iubita mea Felicia nu a vrut sa mai dea ochii cu mine, timp de o luna de zile...”.

Studenția la IATC a fost fabuloasă: „Cu toate ca admiterea la Institut era foarte grea pe atunci, eu am intrat din primul foc. Am cotit-o spre teatru din intamplare, la indemnul unor prieteni, recitand poezia "Recrutul" de George Cosbuc. Comisia era fabuloasa. Era acolo Nicolae Baltateanu, viitorul meu profesor, era Storin, erau Alexandru Finti, Aura Buzescu, Silvia Timica. Si tot cam pe atunci am inceput sa si cant, nu doar acasa sau printre amici, ci chiar in public. Si asta s-a intamplat tot datorita unor mari artisti-muzicieni: Puiu Maximilian (textier) si Nicolae Kirculescu (un mare compozitor, uitat azi). Puiu Maximilian scrisese un text: "Orice om e actor cateodata", iar Kirculescu compusese o melodie tare frumoasa. Cunoscandu-ma bine amandoi, au fost de-acord ca poate iesi ceva foarte bun din "afacerea" asta, asa ca mult regretatul Nicolae Kirculescu mi-a zis: "Ia-o tu, ma! Ți-o dam tie!". Ce vremuri! Ca s-o scurtam, sa-ti spun ca am avut niste ani de studentie superbi! Eram saraci, dar eram tineri, optimisti, cam inconstienti, nu prea stiam noi ce timpuri traim si mai ales nu banuiam ce grozavii comuniste ni se pregateau. Mancam fericiti la cantina, unde desertul nostru mult iubit era "crepul"... Erau un fel de prajituri patrate, inalte de doua degete, facute din gris cu apa si niscai zahar. Semanau la culoare cu talpa de crep a pantofilor ce se purtau pe atunci. Cantina noastra se afla la subsolul de la cinematograful "Patria", acolo unde multi ani a functionat si mai este si azi barul "Melody"... Cum zic, am avut parte de niste superbi ani de studentie, desi timpurile aveau cerul destul de intunecat. Apoi am fost repartizati, toti cei din "generatia de aur", la Craiova, cum ti-am mai spus. Acolo, indrumati de Vlad Mugur, am facut cateva spectacole de referinta. Iti dau un singur exemplu: "Barbierul din Sevilla". Fii atenta ce distributie: Eu - Figaro, Rebengiuc - Contele de Almaviva, Sanda Toma - Rosine, Rautchi - Bartolo, George Constantin - Don Basile! La Bucuresti am fost angajat la Teatrul Armatei, condus pe-atunci de acel unic actor, si ca frumusete, si ca voce, si ca talent - George Vraca! Dupa atatia si atatia ani de la moartea lui, ii sunt si azi recunoscator pentru inca un gest de mare noblete: cand s-a aflat ca la Bucuresti se infiinteaza un Teatru de Comedie, condus de Radu Beligan, m-a lasat sa zbor acolo!”...

...Trăia ca un boem şi, la cei 80 de ani ai săi, încă se urca pe scuter şi „pufăia“ zilnic câte două pachete de ţigări. „De băut am băut până la 75 de ani, când mi s-a tăiat... Toată viaţa numa’ votcă, că de whisky n-am avut bani. Bere şi şpriţ niciodată, că am făcut cândva o colită de fermentaţie!“, îşi amintea amuzat actorul, într-un interviu din aprilie 2012, pentru Evenimentul Zilei. Ziaristul Adrian Dumitru, autorul interviului, își amintea: „Am vorbit câteva ceasuri în apartamentul său de la parterul unei vile de pe bulevardul Dacia și mi-a povestit câte în lună și-n stele. Loc apropiat de Piața Galați, sau Piața Gemeni – pe stil nou – în vecinătatea căreia se afla fosta cârciumă „Șarpele Roșu”, celebră în anii ’90 pentru faptul că atrăgea ca un magnet toată boema bucureșteană. În acea crâșmă obișnuia Dumitru Rucăreanu să-și petreacă parte din nopți alături de colegii și prietenii săi Gheorghe Dinică, Ștefan Iordache, Iurie Darie, Colea Răutu și mulți alți „monștri sacri” ai teatrului și cinematografiei românești. Fotografia/care însoțea interviul/ a fost făcută de fotoreporterul EVZ Cătălin Luțu, într-una din nopțile de poveste ale marelui actor. S-a întâmplat în 1994. După niște carafe de vin, Dumitru Rucăreanu i-a confiscat microfonul lui Nelu Ploieșteanu – pe atunci un lăutar prea puțin cunoscut – și a încântat asistența, formată din „cunoscători” ai vieții de noapte, cu niște romanțe și cântece de petrecere cum numai el, Dinică sau Ștefan Iordache știau să le cânte, că-ți venea ori să te lași de băut, ori să nu te mai lași niciodată....”.

Multe întâmplări hazoase îl leagă, peste timp, de unul dintre cei mai buni prieteni ai săi, Gheorghe „Gigi” Dinică. „...Se bea la Dumitru Rucăreanu acasă. Conclav mare, actori, epigoni. Nea Titi avea o instalație artizanală pentru încălzitul caloriferelor. Așa era atunci, pe vremea aceea. Niște țevi trase prin toată casa, cu punct de pornire în holul de dinaintea băii, unde era cazanul. Cheamă un copil de pripas, aciuat pe la masă, îi explică de unde trebuie să aducă vinul, ce bidon să aleagă. Legendă au ba, băiatul nu potrivește treaba, vine cu soluția cu care se pornea focul. Dinică gustă, scuipă și zice. „E Petrosin, e bun!” Petrosinul era, pe vremea aceea, un lichid incolor, ușor inflamabil, cu miros caracteristic, obținut dintr-un amestec de benzine ușoare, ce se folosea mai ales în gospodărie. Nea Titi Rucăreanu își dă seama de încurcătură, sare să-i ia paharul din mână. Maestrul protejează cupa la al său piept și zice: „Mă, nu schimba vinul, să nu ne doară capul după aia!”.

Ultima sa dorință a fost „să nu se repete circul de la sfârșitul lui Sergiu Nicolaescu”. Secretul dispariției sale  a fost ținut cu strășnicie şi nici măcar colegii artistului, cu excepția directorului Teatrului de Comedie, George Mihăiță, sau reprezentanţii UNITER nu au ştiut de moartea lui Dumitru Rucăreanu. De altfel, deși actorul pierise de două zile, el era nominalizat pentru un premiu de către UNITER...

Multă lume s-a întrebat la acea vreme ce s-a întâmplat cu averea pe care bărbatul a strâns-o de-a lungul carierei sale, iar o prietenă foarte apropiată familiei a făcut lumină în acest caz. Dacă toată lumea s-ar fi așteptat ca averea să rămână familiei, iată că actorul și-a dorit cu totul și cu totul altceva. Acesta a vrut ca bunurile să îi fie vândute, iar banii să ajungă la un centru de îngrijire a bătrânilor. „A calculat totul până la detaliu. A găsit o persoană pe care a însărcinat-o să se ocupe de incinerare, și-a plătit absolut toate dările și a anunțat ce vrea să se întâmple cu bunurile lui după ce nu va mai fi. Adică, persoana aleasă de el să îi vândă bunurile, mobilier și ce mai este, dar și casa în care a locuit, specificând că suma obținută să fie donată unui centru pentru bătrâni. Unui azil. Așa om cinstit și calculat, rar mi-a fost dat să văd”, a fost declarația pe care a dat-o prietena actorului, Măndița Constantin.

Actorul Vladimir Găitan a declarat că actorul Dumitru Rucăreanu a fost un om „discret" de care l-au legat multe amintiri. „A fost un om cu mult umor şi cu o viaţă foarte specială. Pot spun cu mâna pe inimă că s-a dus ultimul boem frumos al breslei noastre. A fost un boem toată viaţa, elegant şi foarte special, foarte special".

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro