Poveștile marilor figuri ale rockului românesc sunt incredibile. De pildă, cine mai știe azi cine a fost... Dumitru Tunsoiu? În schimb, toți își amintesc de Liviu Tudan! Acest nume „de scenă” este adoptat de Dumitru Tunsoiu începând din 1965, cu ocazia interpretării personajului principal cu același nume din filmul „Ultima noapte a copilăriei”, regizat de Savel Stiopul, și va deveni un reper al muzicii noastre din ultima jumătate de secol (tot așa cum, păstrând proporțiile, Freddie Mercury era, de fapt, Frederick Bulsara...)

Liviu Tudan (29 noiembrie 1947, București – 26 mai 2005, București) a fost un basist, vocalist și compozitor român de muzică rock, membru al formației Roșu și Negru dar nu numai. Născut în București, unde studiază la Școala de Muzică nr. 1 și8 la Liceul „George Enescu”, absolvă la Iași cursurile Conservatorului de Muzică „George Enescu”, clasa Compoziție. Se îndreaptă rapid spre curentul rock, devenind de-a lungul timpului membru (chitară bas și solist vocal) al mai multor grupuri cunoscute, cum ar fi Sideral sau Metronom, dar trupa care l-a consacrat și de numele căreia rămâne legat este Roșu și Negru. Are colaborări cu multe personalități din muzica românească, cum ar fi Nuțu Olteanu, Gabriel Nacu, Florin Ochescu, Adrian Ordean, Nelu Dumitrescu, Marty Popescu, Ovidiu Lipan Țăndărică. Ştia să facă de toate într-o trupă rock: chitarist, „clăpar”, basist de neegalat, solist vocal dar, mai ales, compozitor şi orchestrator de geniu. De altfel, Liviu Tudan a fost compozitorul favorit al Didei Drăgan. Deşi n-a înfiinţat-o el, ci doar a preluat-o, în 1968, la cinci ani de la înfiinţare, când figura exponențială era Nancy Brandes, Liviu Tudan s-a identificat cu cunoscuta trupă Roşu şi Negru, pe care geniul său a făcut-o să devină – şi să rămână până azi – una dintre cele mai iubite formaţii din istoria rock-ului românesc.

Chiar dacă Liviu Tudan este un personaj exponențial pentru muzica rock, din cele peste 100 de compoziții ale sale cea mai cunoscută rămâne alta, pentru... copii (!) - „Alfabetul” (Roșu și Negru, 1978, melodie scrisă inițial pentru Angela Similea, versuri: Corina Brăneanu). Iubea enorm de mult copiii. Nu e deloc o întâmplare faptul că o mulţime de melodii compuse de el, pentru Roşu şi Negru, erau destinate celor mici (Pseudofabulă, Alfabetul, Copilul şi Soarele, Voinicul, Copiii Păcii etc).

„Pe Dumitru Tunsoiu, l-am cunoscut încă dinainte de a deveni Liviu Tudan. Formaţia Sideral, repeta la Casa de cultură „Mihai Eminescu" şi, elev fiind, am participat, ascuns undeva în spatele sălii de spectacol, la câteva repetiţii. Dialogurile dintre membrii trupei se transformau rapid în certuri violente, pe motive muzicale, şi se sfârşeau, aproape întotdeauna, cu o invitaţie, la o bere, venită din partea toboşarului Dorel Vintilă Zaharia, poreclit „Baba". După ce am văzut filmul lui Savel Stiopu, "Ultima noapte a copilăriei", noul "star rock", Liviu Tudan, a devenit, fără să ştie, unul dintre idolii adolescenţei mele. El a fost principalul "vinovat" pentru care, atunci când am făcut o trupă de liceeni, am ales să cânt la chitară bas şi voce. În plus, mai multe coveruri din repertoriul Sideral, se aflau, obligatoriu, şi în repertoriul trupei noastre. I-am urmărit, apoi, cu mult interes, evoluţiile din perioada Roşu şi Negru şi Metronom. Ţin minte, un concert susţinut de formaţia Roşu şi Negru şi Dida Drăgan, prin 1974, la Casa de cultură din oraşul Siret, aflat exact pe graniţa cu Ucraina, de astăzi. La început, sala era arhiplină, dar apoi, fie din cauza zgomotului infernal, fie din motive de repertoriu, eminamente rock, ...moldovenii au început să părăsească sala în pâlcuri dese. În pauza dintre două piese, Liviu s-a uitat în sala în care mai rămăsesem cam 10 spectatori şi, în stilul său inconfundabil întrebă: "Voi sunteţi bucureşteni, nu-i aşa?". Şi nu greşea prea mult”, scria Nelu Stratone, cel care i-a luat un interviu antologic prin 1995, publicat inițial în revista Vox Pop & Rock.

„Înainte de Sideral am cântat jazz în big-band-ul condus de Mihai Berindei. Eu nu eram un membru permanent al acestui big-band dar, datorită faptului că nu aveau basist, mă chemau atunci când aveau câte un concert. In iarna anului 1964, m-am împrietenit cu Vlad Gabrielescu şi Mircea Drăgan şi ne-am hotărât să cântăm împreună. Repetam pe Dorobanţi undeva în subsolul Ministerului Industriei Uşoare. De fapt, existau două trupe cu acelaşi nume, Sideral. Mai exista încă un grup cu acest nume ce repeta la "Înfrăţirea între popoare". La noi cânta şi Dan Lecca. La un moment dat, a venit la noi Mugur Winkler care avea ceva probleme cu băieţii lui şi am fuzionat. De la început atmosfera a fost deosebită. Toţi eram studenţi la arte plastice, teatru şi conservator sau elevi în anul terminal.”

La un moment dat, un strigăt de protest s-a transformat într-o melodie fabuloasă: „La "Archeopteryx" eu am făcut atât muzica cât şi textul. Era protestul unui student care fusese tuns de miliţie. Mă luaseră de pe stradă şi mă tunseseră fără să le pese că jucam într-un film în care trebuia să apar cu părul lung. Aşa s-a născut textul piesei "Archeopteryx" care reprezenta micul meu protest faţă de acestă întâmplare neplăcută”
La rolul principal din filmul "Ultima noapte a copilăriei" a ajuns printr-o întâmplare:„ Soţia lui Savel era colegă de grupă cu Vlad Gabrielescu. El avea nevoie de o formaţie care să cânte în film ... aşa că a venit să ne vadă la o repetiţie. Cum avea nevoie şi de un interpret pentru un rol secundar m-a luat să dau nişte probe. M-am dus să dau proba respectivă şi am fost ales pentru rolul principal supărându-i pe prietenii mei care erau studenţi la teatru pentru că eu nu aveam, nici în clin nici în mânecă, nimic cu teatrul. După ce începuseră filmările s-a constatat că actriţa aleasă pentru rolul principal feminin era mult mai în vârstă decât mine aşa că s-a făcut o nouă selecţie fiind aleasă Silvia Bădescu. Cât timp am participat la filmări, băieţii din trupă cântau pe litoral, la Eforie Sud. Puseseră o fotografie mare cu un portret de-al meu pe uşa de la intrarea în restaurant şi se distrau aruncând în ea cu săgeţi”.

Începuturile cu Sideral au fost complicate: „Noi eram atraşi destul de mult de Rolling Stones. Mai ales eu. Prima noastră piesă cu tentă folclorică a fost compusă dintr-o întâmplare. Eram coleg la Conservator cu Adrian Enescu şi răsfoindu-i într-o zi partiturile am găsit nişte prelucrări populare destul de stilizate. Am prelucrat una dintre ele şi aşa a apărut unul dintre succesele noastre, Mândruliţă din Banat".

Vara, povestea Liviu Tudan în interviul de poveste dat lui Nelu Stratone, trupele epocii plecau ăe Litoral, unde cântau săptămâni în șir la restaurante: „În primul rând noi nu cântam un program de restaurant ci dădeam adevărate concerte. La clubul Mioriţa din Mamaia exista un program în momentul în care am venit noi dar, după două zile, am rămas singuri. Existau până atunci cinci sau şase consumatori pe seară iar după două săptămâni erau peste două sute care făceau coadă încă de la ora opt seara ca să poată intra deşi noi începeam să cântăm la zece şi jumătate. Localul devenise supraaglomerat nici măcar pe prietenii noştri nu puteam să-i băgăm întotdeauna. Acolo nimeni nu ne impunea nimic. Făceam tot ceea ce doream. Ţin minte că-ntr-o seară am rotit microfonul până mi-a spart arcada. Am şi acum semnul. Altă dată am leşinat fiind epuizat după ce cântasem mai multe ore. Despre elementele de show rock cu scaune rupte văd că ţi-a povestit deja Mircea. Oamenii care veneau acolo erau de calitate majoritatea studenţi aflaţi în vacanţă sau străini, nu se produsese încă îndobitocirea în masă, astfel încât, atmosfera era extraordinară”.

Motivul destrămării grupului Sideral a fost unul... școlar: „Eu am fost exmatriculat de la Conservatorul din Bucureşti din cauza rock-ului.  Regretatul meu profesor de teorie, domnul Iuşceanu, pe care-l stimam şi continui să-l stimez extrem de mult pentru calitatea sa de pedagog, fiind mai conservator nu prea suporta ideea că pot cânta o muzică care face mult zgomot. Sărisem examenul din vară şi întâlnindu-mă la mare mi-a zis : "Vezi ce faci că ai restanţă la teorie". I-am răspuns :"Domnule profesor am doar note de opt, nouă şi zece şi aş vrea să iau şi la dumneavoastră nouă sau zece şi din acest motiv nu m-am prezentat în vară. Vă garantez că voi fi bine pus la punct". A ţinut minte discuţia noastră aşa că-n toamnă m-a lăsat şi-am fost exmatriculat. Aşa am ajuns student la Conservatorul din Iaşi şi component al grupului Roşu şi Negru. Aici am găsit nişte oameni extrem de talentaţi dar care băteau pasul pe loc pentru că se limitau la remake-uri. În Roşu şi Negru cel care făcea adaptarea pieselor din repertoriul internaţional era Nancy Brandes. Ce-am adus eu nou la acest grup a fost faptul că i-am convins pe ceilalţi că trebuie să ne orientăm către piesele noastre proprii, să avem personalitatea noastră. De altfel, în numai trei săptămâni, am compus "Nebunii care cred", o oră şi jumătate de muzică”.

O controversă istorică este legată de conceptul de operă rock, iar Tudan susținea că Phoenix, prin Moni Bordeianu, i-a cam furat ideea: „Singura operă rock care s-a prezentat vreodată în România a fost "Sinestezie", pe care-am pus-o în scenă cu grupul Metronom, la cel de-al doilea festival Club A. Ăla este singurul spectacol total care s-a făcut. În rest, au fost fantezii, poeme sau suite rock. Pentru că vorbeai de Phoenix, hai să-ţi spun o chestie. În vara anului '69 m-am întâlnit cu Cârcu, cel care făcea textele Phoenix, şi-i povestisem despre proiectul meu referitor la realizarea unui poem rock. Tocmai lucram la Iaşi "Nebunii care cred". Cârcu mi-a spus că ei nu-şi puseseră asemenea probleme. Când ajung la Bucureşti, la primul festival Club A, aflu că Moni Bordeianu, de la Phoenix, preluase exact ideile noastre, cele pe care le discutasem cu Cârcu, şi prezentaseră deja o "operă rock" la Teatrul din Timişoara. Cu acest spectacol veniseră şi la festival. M-am cam ciufulit pentru că am primit o lovitură sub centură ei nefiind prea corecţi faţă de mine. La prezentarea pe care-am făcut-o pe scena festivalului am specificat că aceea nu era o operă rock şi nici ceea ce prezentam noi, "Nebunii care cred", nu era o operă rock ci "o dramă lirică free", de fapt o piesă de o oră şi jumătate care-ţi permitea să incluzi improvizaţii underground, jazz şi blues. (...) Roşu şi Negru a avut un mare succes la primul festival Club A obţinând majoritatea premiilor importante. După festival, am vrut să impun colegilor de la Roşu şi Negru să continuăm pe acelaşi drum dar, Nancy avea propriile sale idei. În plus, timp de două săptămâni, trupa s-a dezmembrat, Ţăndărică şi cu Nae au plecat din Roşu şi Negru şi la fel am procedat şi eu. Ţăndărică a revenit după puţin timp. Venind în Bucureşti, m-am întâlnit cu Sandu Ureche, care tocmai făcea modificări în componenţa formaţiei Metronom şi eu, am făcut timp de mai multe luni naveta între Iaşi şi Bucureşti pentru a fi prezent la repetiţiile noii mele trupe”.

După emigrarea lui Nancy Brandes în Israel, în 1975, Tudan devine liderul de neconstestat al formaţiei Roșu și Negru şi va rămâne astfel vreme de trei decenii, până la moartea sa. Chiar în 1976, se formează trupa lui Tudan formează împreună cu Progresiv TM condus de Ladislau Herdina primul supergrup românesc, scoţând unul dintre cele mai interesante şi importante albume de rock româneşti din toate timpurile, „Puterea muzicii”. Muzical, sound-ul Roşu şi Negru se va îndrepta, poate, în anii 80, spre zone mai facil melodioase, cu incursiuni clare, adesea, prin texte, în lumea copilăriei şi a basmului. Din acest motiv, în ciuda numeroaselor compoziţii, probabil că piese ca „Alfabetul” şi „Pseudofabulă” rămân cele mai cunoscute ale grupului.

„Liviu Tudan a ramas un prieten cu un simt al umorului bine dezvoltat, un om care niciodata nu se supara pe nimeni. Imi aduc aminte o intimplare haioasa, pe care trebuie sa v-o povestesc. Liviu era un mare amator de peste si ii placea foarte mult sa pescuiasca. Asa ca intr-o deplasare l-am luat la pescuit in Ialomita. La un moment dat, cind Liviu nu era atent i-am scos lanseta si i-am pus in ac un peste prajit. Nu va spun cit am putut sa ridem cu totii atunci cind i-am vazut fata dupa ce a tras lanseta din apă”, povestea Eugen Dumitru, un alt bun amic al muzicianului.

...Printre preoţii care i-au oficiat slujba cea de pe urmă, ca și în cazul lui Vali Sterian sau al lui Teo Peter, s-a aflat şi Dan Bădulescu, fost chitarist al trupei Roşu şi Negru, care lăsase între timp rock-ul pentru preoţie...

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro